"Am avut privilegiul de a fi fost trei veri la rand (1952, 1953, 1954) pe santierul (arheologic) Dinogetia - Garvan sub directa sa (a prof. Ion Barnea) indrumare (...). Prin sapaturile de la Dinogetia, Ion Barnea a luminat o perioada pe cat de controversata, pe atat de atragatoare (. ..)." Acad. Florin Constantiniu, in Dosarele istoriei, 2 (90), 2004, p. 5.
Notam la inceputul seriei prezente privind Dinogetia, serie pe care o inchei cu acest al saptelea episod ca pe o saptamana, cum a ajuns in 1921 Raymund Netzhammer la ruinele micii fortificatii. Peste circa 30 de ani mai tarziu, adica la ceva vreme de la reluarea postbelica a cercetarilor incepute acolo din 1939, lucrurile nu stateau mai bine. Ba, inca, in anumite privinte si pe termen lung, chiar mai prost. Asa de pilda, arhiepiscopul povestea ca, atunci, in 1921, in pauza de drum facuta in satul de pe malul dobrogean al Dunarii, a cerut si a baut un ceai cald la un birt de acolo. Or, in anii '50, dupa nationalizarea comunista din 1948 si cand satul Azaclau se numea deja 23 August, o asemenea "pretentie" era de neimaginat. Si asta pana foarte de curand.
Tot in acei ani, calea rutiera folosita de acelasi Raymund Netzhammer in 1921 era, din malul drept al Dunarii inspre Dinogetia, greu accesibila din cauza penuriei mijloacelor de transport. Nu mai puteai gasi, ca el atunci, trasura sau vreo caruta la cerere si contra cost.
Am trait atunci - eram elev in cursul primar - aventura mirifica a strabaterii intregului traseu cu o barca pescareasca. As numi o asemenea barca de dimensiuni "fluviale", ca sa nu intru in detalii tehnice pe care le cunosc de atunci destul de bine: era, cum spuneau localnicii, "o duba de 18 crivace", pe care arheologii o botezasera Geta. Peisajul mai mult arid asa cum se vede azi de o parte si de alta a soselei-dig ducand spre Garvan si de acolo spre Macin sau Tulcea pe
