Cele patru volume pe care le-a publicat pana acum V. Leac (Apocrifele lui Gengis Khan, Editura Mirador, 2001; Sera cu bozii, Editura Mirador, 2003; seymour: sonata pentru cornet de hartie, Editura Hartmann, 2005; Dictionar de vise, Editura Cartea Romaneasca, 2006) deseneaza imaginea unui autor insolit, greu de plasat in peisajul poeziei tinere.
Farseur si afabil, avid de trucurile literaturii, dar sastisit de cliseele ei, atras de absurdul cotidian si aplecat catre experimente de toata mana, V. Leac reprezinta, impreuna cu ceilalti colegi din "grupul de la Arad", coalizati in jurul "Celebrului animal", un fel de "extremala" a poeziei milenariste.
Ceea ce surprinde in prima instanta la textele lui V. Leac este contrastul dintre o tehnica extrem de elaborata si precaritatea dezarmanta a materiei poetice. Pe de o parte, un debit verbal indiguit cu sistema, prin numeroase simetrii, analogii, contraste si remake-uri; pe de alta parte, o suita de evenimente marunte, fade, grotesti sau cel mult haioase. Combinatia aminteste intrucatva de perspectiva "deflationista" a lui Adrian Schiop, care impacheteaza Marile Probleme ale Existentei intr-un ambalaj insipid. Numai ca in cazul lui V. Leac lucrurile stau taman pe dos: nu discursul, ci materia insasi poarta amprenta anodinului, pe cand desfasurarea retorica a textului atinge pe alocuri un rafinament de invidiat.
In fond, acest contrast explica atat limitele, cat si reusitele acestei poezii. Lui V. Leac ii ies de minune situatiile "extreme": fie acelea in care sintaxa se infasoara discret si perfid pana la a nu mai lasa sa transpara decat o scanteie din obiectul poemului; fie, dimpotriva, acelea in care conventia e data pe fata, iar poetul isi elibereaza debitul lingvistic in sarje grosiere. De pilda, in aceasta elegie in care timbrul "cuminte" al confesiunii camufleaza o anxietate ce reverbereaza abia i
