S-au scurs din acel iunie dement şaptesprezece ani şi ego-ul meu s-a lămurit, şi-a potolit pornirea aparent justiţiară de inceput. S-a aşezat cuminte in lăuntrul său, inţelepţindu-se. M-au domolit multele evenimente trăite in brambureala postdecembristă şi mi-am dat seama că, cel mai adesea, nuanţele creează diferenţa. Culorile nu te ajută decăt să-ţi fixezi limitele şi să te indepărteze de eroare. Hazardul m-a salvat de excesul de dreptate căruia ii eram hărăzit in anii cruzi şi intoleranţi ai tinereţii năvalnice.

Abia sosisem in Bucureşti din patriarhalul Turnu Măgurele. Trecuseră doar două săptămăni şi mă căzneam conştiincios să iau pulsul noului spaţiu profesional. Nu-mi era deloc uşor, intr-o urbe pestriţă, incălcită şi lipsită de vrajă. Contradictorie şi turbulentă deopotrivă. Un solitar care se rupsese de bunăvoie de mediul său sigur şi confortabil, cu iz mucezit, pentru a forţa destinul. Atent la mine insumi şi preocupat să mă "implementez" grabnic, nu pricepeam mare lucru din intămplările istorice şi politice puse la cale in exteriorul meu. Oraşul fierbea incandescent, iar evenimentele aduceau mereu panică şi tulburare. Patimi şi ură. Incapabil de entuziasme colective sau civice, observam totul cu detaşare, enervat insă de energia irosită aiurea in zorii democraţiei cocoţate pe tancuri şi păzită straşnic de activiştii puşcaşi. Mă lasă indiferent lupta politică, nu sunt in stare să mă inregimentez in haitele pregătite să se sfărtece din interese partinice. Nu am astfel de ambiţii şi de aceea detest mişcările de stradă, gloata vindicativă şi revendicativă. Iar agora are oareşce parfum numai in poveştile despre Grecia socratică. Nu-mi place secolul "omului gloată", fiindcă, şi aici il citez pe Virgil Gheorghiu, "Individul nu mai există. A dispărut. S-a inecat in mulţime. Omul decăzut din independenţa lui de individ şi de fiinţă omenească s