A aparut de curand o lucrare extrem de interesanta: Rolul si semnificatia prim-planului in Meisho Edo Hyakkei de Hiroshige. Este prima si singura carte, aparuta postum, a unui om deosebit - Gyuri Kazar. Ea merita a fi adusa in atentia publicului din mai multe puncte de vedere. Mai intai, pentru ca desi traim intr-o lume a imaginii, sunt putini cei care stiu sa priveasca. De bine de rau, suntem invatati sa citim, dar nimeni nu ne invata cum sa privim. Si cartea lui Gyuri poate fi un inceput in educatia noastra a privitului. Mai apoi, pentru ca autorul insusi ne ofera o pilda a raportului prim-plan/fundal: pentru Gyuri Kazar cultura a fost prim-planul, existenta lui ramanand doar fundalul.
Era imposibil sa nu-l remarci tocmai din pricina discretiei si bonomiei sale. In lumea ciudata a terasei de la Muzeul Literaturii Romane - deseori blamata, privita si primita adeseori ca pe un cuib al pierzaniei, al ratarii -, Gyuri aducea impacarea si sueta superioara. Spirit enciclopedic, avea totdeauna ceva interesant de spus. Cu el, barfa, discutia anodina, conversatia lenesa si banala erau excluse. Ciudat era ca pana si cei mai putini apti de a asculta se repliau, isi infrangeau tentatia monologurilor lungi si egolatre spre a-l asculta. Nu monopoliza discutia, nu batea cu pumnul in masa si nici nu l-am auzit vreodata ridicand vocea. Figura-i joviala, ochii vii ce se miscau rapid in dosul ochelarilor rotunzi, vestimentatia usor boema la care adauga mereu o tasca parca a misterelor creau in jur o caldura, o nonviolenta specifica numai marilor spirite cu adevarat rafinate prin cultura.
Abia cand i-a aparut aceasta carte postuma - si vrand sa scriu despre ea - mi-am dat seama cat de putine lucruri stiu chiar si apropiatii despre viata lui Gyuri Kazar. Era atat de discret in ceea ce priveste propria fiinta, probabil avea chiar oroare de a vorbi despre el insusi,
