In momentul in care a fost propus pentru functia de presedinte al Comisiei Europene, portughezul José Manuel Durao Barroso nu promitea sa devina un lider de „categorie grea“ al Executivului comunitar. Dupa alegerile europene din vara lui 2004, care au dat cistig de cauza popularilor, era necesar ca presedintele Comisiei sa provina din aceasta tabara - o cutuma pe care europenii o doresc institutionalizata, pentru a spori legitimitatea politica a acestei institutii. Pe de alta parte, dupa mandatul italianului Romano Prodi venise rindul unui stat „mic" sa desemneze presedintele Comisiei. In plus, dat fiind contextul procesului de integrare, era preferabil ca statul respectiv sa faca deja parte din Zona Euro. Si asa s-a ajuns la situatia in care propunerea portugheza a avut cistig de cauza. Urmind exemplul Luxemburgului si Italiei, care si-au desemnat pentru forul din Rue Berlaymont fosti prim-ministri (Jacques Santer, respectiv Romano Prodi), Portugalia a mers chiar mai departe, optind pentru premierul in functie. Astfel ca Barroso a demisionat de la sefia guvernului si a partidului de guvernamint - Partidul Social-Democrat, de centru dreapta si afiliat la grupul popular european. Fara a fi un „ideolog", Barroso s-a impus pe plan intern prin optiunea pentru reforme economice liberale, insa nu a obtinut succesele scontate. Ceea ce, observa criticii sai, ar putea explica usurinta cu care Barroso a abandonat politica interna, lasind in urma un partid slabit si o coalitie de centru-dreapta divizata, pe care socialistii au invins-o categoric in urmatoarele alegeri. Scaderea popularitatii lui Barroso se explica si prin sprijinul acordat, in 2003, interventiei americane in Irak. De altfel, Barroso a fost gazda unui interesant moment diplomatic - „summit-ul din Azore" - cu ocazia caruia i-a avut drept oaspeti pe liderii american, britanic si spaniol. Mai precis, pe initiatorii