Am scris cu plăcere acum căţiva ani despre primele două volume din seria de interviuri cu scriitori a Iolandei Malamen.O fac şi acum, cănd au apărut volumele 3 şi 4 ("Scris şi de scris", Editura Muzeului Literaturii Romăne, aflăm că urmează incă patru!), ba poate chiar cu ceva mai multă empatie Am scris cu plăcere acum căţiva ani despre primele două volume din seria de interviuri cu scriitori a Iolandei Malamen.
O fac şi acum, cănd au apărut volumele 3 şi 4 ("Scris şi de scris", Editura Muzeului Literaturii Romăne, aflăm că urmează incă patru!), ba poate chiar cu ceva mai multă empatie: atăt de agasante au ajuns in breasla literară umorile acide, ura, invidia, ranchiuna, bărfa disolutivă, megalomania agresivă, dependenţa resentimentară, pe scurt, determinarea de a face rău fără rost şi cu orice preţ, incăt generozitatea cuiva de a-şi efasa propria personalitate şi a pune in evidenţă confraţii stărneşte deopotrivă admiraţia şi stupefacţia. Mai cu seamă că Iolanda Malamen (precum George Arion "odinioară") nu este nicidecum un reporter limfatic, un intrebător formal, simplu gazetăresc, ci un om din interiorul lumii literare, format in spiritul de boemă imbibată livresc de hedonism underground specific anilor â70, dar care se pliază comprehensiv, răbdător, şi pe tipicul euforiei egocentrice a şaizeciştilor, şi pe ludicul sarcastic al optzeciştilor, şi chiar, cu ceva eforturi, pe monomania provocator-sulfuroasă a douămiismului.
Aşa se face că urcăm şi coborăm de-a lungul acestor peste 80 de convorbiri pe o scară ce merge de la nonagenarul Mihai Şora pănă la Miruna Vlada şi de la Nicolae Manolescu, Buzura, Bălăiţă, Paler, Gabriela Melinescu sau Constanţa Buzea la Mircea Cărtărescu, Ştefan Agopian, Alexandru Muşina şi Claudiu Komartin. Revin semnificativ intrebările despre solidaritate, sărăcie, destin, demnitatea scrisului, singurătat
