Motivele pentru care nimeni nu-l iubea pe băiatu’ Nicu erau mai multe, dar noi, copiii, nu-l primeam la fotbalul cu mingea de cărpă, fiindcă azvărlea din picioare aiurea şi ne cotonogea. Băiatu’ Nicu locuia intr-un bordei, care nu părea chiar bordei, deoarece grădina de zarzavat a maică-sii nu se găsea, ca la toată lumea, in spatele casei, ci la stradă. Intr-un cartier de paiantă şi chirpici, un bordei e un stigmat. E dovada că nici casele de chirpici nu-s cine ştie ce, că-s tot un fel de n-ar mai fi. Băiatu’ Nicu era complet descentrat din cauza lui taică-său, care era sifilitic. Nu sifilisul bătrănului, de notorietate in port şi-n tot oraşul, ii ţinea la distanţă pe mahalagii şi pe mahalagioaice de ai lui Nicu şi nici cocioaba lor, abia răsărind dintre buruieni şi vrejuri de fasole, ci ideea că băieţilor şi fetelor din vecini, născuţi cu o mănă mai scurtă sau cu o căpăţănă mai mare, tot de la vreo boală ruşinoasă de-a părinţilor li se trăgea. Ce mai incolo, incoace, neamul lui Nicu ne stătea in găt la toţi, mari şi mici. Cănd tata ne-a adus vestea că băiatu’ Nicu s-a făcut boxer, mama a zis: "Ce bine de el. Dar şi de noi e bine". Asta voia să insemne că nimeni nu venea pe lume fără un rost şi că, găsindu-şi unul ca Nicu o slujbă, era hotărăt că şi copiii intregi la trup şi la minte n-aveau să rămănă pe drumuri, "fără salar". Pe vremea aceea, la Brăila, boxul era o meserie. Căt despre băiatu’ Nicu, o schilodire in plus sau nişte pumni in cap n-aveau cum să-i dăuneze. De fapt, băiatu’ Nicu nu era infirm, in sensul că i-ar fi lipsit ceva. Dimpotrivă, avea căte ceva in plus. Braţe mai lungi ca la alţii, picioare mai groase, un găt de taur, nu de om, două labe căt cazmalele. După primul meci al boxerului Nicu am fost fericit. Ceea ce la fotbalul cu mingea de cărpă era un dezavantaj, in ring era o nebunie. Nicu lovea la intămplare, ca o maşinărie stricat