In mod paradoxal, in cronica mea pariziana de astazi am ales sa va vorbesc, mai degraba decit despre, sa zicem, ultimele „succese“ ale teatrului de bulevard francez, despre doua spectacole venite din Rusia, care au adus o anume nuanta de exotism si parfum slav pentru publicul francez, mai novice in ale dictaturii si in umor absurd, dar care pot implica si interesa cu totul altfel publicul roman, partas pina nu demult al unor experiente istorice comune.

Am regrupat aici doua cronici, difuzate pe postul in limba romana al RFI-ului, in februarie trecut, in marginea unui festival de teatru, Le Standard idéal, aflat la cea de-a IV-a editie, fapt ce marturisteste deja o traditie pe cale sa se instaleze, si alte citeva reflectii, la inceputul acestei veri, despre un spectacol, agreabil, distractiv, dar care are meritul, poate, de a ne ajuta sa „respiram“ si sa supravietuim cu un dram de voiosie intr-o lume situata undeva intre Dostoievski si Ilf si Petrov.

Viata si destin sau tragica ironie a unui standard ideal

Le Standard idéal, desfasurat la Maison de la Culture de la Bobigny, „banlieue“ din „centura rosie“1 a Parisului, intre 4 si 25 februarie 2007, e un festival de teatru cu teza, un festival angajat, sau pur si simplu un festival sensibil la ritmul timpului: in traducere, un festival ce inscrie teatrul in istoria contemporana, rascolind cenusa unor amintiri recente sau indepartate, un teatru ce detesta indiferenta si unde pasiunile, ideile se confrunta violente, fara menajamente. Uitam prea repede, par sa spuna creatorii invitati, cu precadere din Europa de Rasarit, de la rusul Lev Dodin la neamtul Frank Castorf sau tinarul lor coleg, maghiarul Arpad Schilling. Ce spun astazi noilor generatii nume ca Stalin, Hitler, o generatie ce a traversat cu hopuri societatea postcomunista, alunecind cu rapiditate spre o societate de consum frene