Poti medita cu folos asupra lucrurilor cu adevarat importante (moartea, iubirea, fidelitatea, credinta etc.) pornind (si) de la un simplu roman cavaleresc. Pentru mine, acesta e meritul principal al romanului scris de Henryk Sienkiewicz (autor care a luat premiul Nobel in 1905). Si pentru acest motiv va fac indemnul de a-l citi negresit. Se gaseste inca in librarii (si nu la un pret exagerat!) capodopera polonezului Henryk Sienkiewicz (1846-1916), Cavalerii teutoni, in traducerea lui Stan Velea (Bucuresti, Editura Leda, 2007, 840 p.). Am citit de nenumarate ori acest minunat roman istoric, in traducerea mai veche, realizata in anii 50 de Telemac Dan si Petru Vintila, traducere care era insotita si de o bogata iconografie (cum editurile nu mai practica, din pacate, astazi). Nu numai textul impresiona pe copilul de atunci, dar si ilustratiile de la inceputul si sfirsitul fiecarui capitol. Fiecare cititor impatimit are o biblioteca afectiva. A mea incepe, desigur, cu acest roman. In aceasta biblioteca, volumele nu sint rinduite neaparat dupa valoare (desi romanul lui Sienkiewicz e unul valoros), ci dupa o ordine a afectelor si desfatarii produse de lectura. Am citit Purtatorii de cruce (cam aceasta ar fi traducerea literala a titlului), in fiecare vacanta de vara, fara gres, si cu o placere mereu reinnoita, pina cind cineva a instrainat volumul al doilea, care incepe cu predarea lui Jurand din Spychow in miinile teutonilor. Mai tirziu, am intilnit scena asteptarii si umilirii sale, linga zidurile cetatii din Szczytno, intr-o piesa de teatru a francezului Montherlant si am inteles ca si altii au pretuit acest roman.
Ma intreb, acum, dupa atita amar de vreme de la intiia lectura, ce m-a impresionat in aceste pagini si-mi spun ca nu e vorba neaparat de actiunea trepidanta, nici de exaltarea curajului cavaleresc, a fortei fizice (desi e si asta, poate), dar de modul de
