Poezia Martei Petreu, de la volumul de debut, Aduceti verbele, din 1981, si pina la Scara lui Iacob, din 2006, a parcurs un itinerariu al cunoasterii si re-cunoasterii de sine, intr-un demers, de o luciditate extrema, de a-si clarifica optiunile existentiale si gnoseologice, de a le da un contur mai ferm, de a le situa intr-un orizont individual si moral cit mai cuprinzator.

Nicolae Manolescu, in Literatura romana postbelica, ne ofera, probabil, cel mai plauzibil portret al poetei: „Marta Petreu este o egocentrica prin natura, de o trufie ce se cuvine inteleasa mai ales ca o lipsa de menajamente fata de sine. Orgoliul ei consta in a se lua pe sine ca exemplu negativ, daca pot spune asa, disecindu-se cu un bisturiu ascutit, spre a-si arata suferinta, frustrarea, lipsa de speranta si esecul. E vorba de un lirism al deziluziei, care insa nu se mascheaza, ci se declara: poeta pune degetul pe rana, scormoneste in locurile cele mai dureroase, cu o cruzime insuportabila. Daca substanta lirica este, neindoielnic, morala, ea nu se exprima decit rareori prin intermediul unor «cuvinte mari si poetice», dupa cum spune Ion Bogdan Lefter, citind un vers al poetei: acestea sint de obicei suspendate metaforic, introduse, ca niste pietre pretioase, in montura unor pseudodefinitii lirice“.

Lirica austera si, totodata, ferm regizata, a propriei interioritati, poezia Martei Petreu e, mai mereu, preocupata de tema identitara, prin chiar maniera proprie a rostirii, in care intelectul e dominator, iar obsesiile carnii, ale sufletului, ale visceralitatii sint retractate in subconstientul poemului, ca niste vinovate expieri ale vinei de a structura logic sentimentele, de a le da o turnura rationala.

Efluviile afectelor sint, asadar, cristalizate in retortele gindului, trecute prin filtrul refrigerent al ideii, intr-un efort de a geometriza imprecisul lumii, d