A fost de ajuns o plimbare de un ceas prin oraşul străin unde mă găsesc ca să văd trei situaţii exemplare. Adică trei cazuri din care creatura urbană dîmboviţeană ar avea de cîştigat învăţînd o lecţie încă nouă pentru noi.
Mai întîi, un afiş care-i chema pe locuitorii cartierului la o întrunire. O comunitate nu prea mare, de fapt locuitorii unei parohii, erau invitaţi să participe la această consfătuire care se va ţine într-o clădire anexă a bisericii la care, probabil, nu se duc toţi în fiecare duminică. Subiectul discuţiei nici nu e, de altfel, religios. Pur şi simplu, un proiect de dezvoltare urmează să construiască 54 de apartamente, ceea ce înseamnă nouă blocuri de cîte trei etaje. În oraşul de care e vorba se respectă un nivel de înălţime modest, impus de caracterul istoric al acestei aşezări: 30 % din clădiri există din secolul al XVII-lea, iar secolul al XIX-lea, de cînd datează jumătate din case, a imitat sîrguincios stilul părţii celei mai vechi. Bisericile, de pildă, chiar cînd piatra de temelie le-a fost pusă la sfîrşitul primului război mondial, sînt neo-gotice. Care-i problema? Acest şir de construcţii noi s-ar întinde de-a lungul unui braţ de rîu, care curge printr-o pajişte plină de viaţă sălbatică (iepuri, vulpi) şi domestică (vaci, cai). Ar forma un front în faţa caselor de pe ultima stradă din preajma rîului, împiedicînd vederea spre desişul copacilor de pe mal. Proiectul arhitecţilor poate fi consultat la primărie şi oamenii sînt convocaţi să-şi spună părerea despre felul în care viaţa lor ar fi afectată de realizarea intenţiei proprietarului. Aşadar, se pune la cale un plebiscit local, fără de aprobarea căruia acest plan nu se va putea realiza. Societate civilă, democraţie? Cuvintele nu sînt pronunţate, dar realitatea lor e prezentă.
Cîţiva paşi mai departe, o placă pe un grilaj anunţă că un comitet de inspecţie din partea muni