Maria Marian a debutat odată cu deja canonizata generaţie '80, din care, totuşi, nu face parte. Contemporană cu scriitorii care acum mai bine de douăzeci de ani încercau resincronizarea completă cu literatura occidentală, autoarea Arlechinului se înscrie în cu totul alt tipar scriitoricesc decât aceştia.
În cel de-al doisprezecelea ei volum publicat nu vom găsi nici urmă de experiment literar, inovaţia nefiind, de altfel, punctul forte al Mariei Marian. Miza povestirilor din Arlechinul cade mai degrabă pe conţinut decât pe stil. Putem citi mici istorii de viaţă, în dimensiunile ei cele mai pământene. Un tânăr orfan află adevărul dureros despre rudele sale şi vrea să pună lucrurile în ordine, cum crede el că se cuvine. Aşa că, în final, îşi omoară bunica, pe care o consideră vinovată de declinul familiei. Sfârşitul (şi nu numai, din păcate) e schematic, personajul principal acţionează sub imperiul predeterminării. În altă povestire, o sută de obligaţiuni CEC dispar din seif. Rodica, având acces direct asupra lor, e ţinută responsabilă. La final, după ce trecuse prin drama închisorii, se dovedeşte că a fost nevinovată. Unda naturalistă (neputinţa de a te împotrivi fatalităţii), care străbate povestirea - numită dostoievskian Iertare sau pedeapsă? -, se pierde într-un deznodământ lacrimogen.
Apar şi primele semne regretabile ale unor locuri comune, care nu prea au justificare în creaţiile unui prozator din zilele noastre. }iganii, de exemplu, apar ca personaje romanţioase - vânzători de flori, exotici şi frumoşi. Pe acest calapod construieşte Maria Marian povestirea }iganca, o reverie melodramatică, în fond: "Era o frumuseţe sălbatică, răpitoare. Exotismul pe care îl răspândea încânta pe oricine o vedea. Femeie sau bărbat, nu putea trece fără să o privească îndelung şi, după ce se îndepărta de ea, rămânea cu o adevărată stare de extaz. Cu coşul ei de flo
