În urmă cu vreo patru ani am însoţit o delegaţie oficială care făcea o vizită în India. Ţară mare, cu potenţial economic remarcabil, dar şi cu un mare procent de sărăcie în cadrul miliardului său de oameni.

Am văzut atunci un lucru remarcabil: toate maşinile oficiale folosite inclusiv de preşedinte şi de primul-ministru aveau o vechime remarcabilă. Erau produse în ţară, erau bine îngrijite, dar inspirau un aer vetust. Obişnuit cu defilarea de maşini supermoderne de la noi, mi-am exprimat nedumerirea faţă de nişte confraţi locali de breaslă. Aceştia mi-au explicat că nu vreo reglementare anume, ci bunul simţ al demnitarului îl face să folosească aceste maşini care nu intră în conflict cu percepţia oamenilor faţă de guvernanţi, care trebuie să demonstreze modestie şi grijă faţă de imaginea pe care o prezintă în faţa oamenilor.

Mi-am amintit aceste lucruri citind ştirea potrivit căreia Administraţia Prezidenţială şi STS-ul tocmai şi-au cumpărat maşini noi, de lux, de peste un million de euro. Este doar o secvenţă din frenezia cu care instituţiile publice dau iama în oferta automobilistică de ultimă oră. Prefecturile au considerat că nu se mai pot descurca fără câte un Tuareg de teren de ultimă generaţie, în valoare de peste 50.000 de euro bucata. Până şi directorul unui muzeu din Iaşi nu mai putea trăi fără o maşină de teren luată din bani publici, ca să nu mai amintim că fostul ministru al învăţământului îşi tră-sese pe blat un Audi de peste 60.000 de euro pe care-l ţinea în garaj de frica sindicaliştilor din învăţământ. Legislaţia şi reglementările din domeniul administraţiei publice sunt extrem de relaxate şi de generoase. Constructorii şi importatorii străini prosperă pe seama statului, care este cel mai pretenţios, dar şi cel mai generos client. Asta în timp ce producţia internă este ocolită cu strâmbături din nas, iar falimentul uzinei de la Craiova po