Aceasta aspiratie catre instaurarea unui consens in locul tensiunilor este, in mod natural, mai accentuata la cei care, situindu-se la egala distanta intre antagonisti, sint primii care sufera din pricina confruntarilor, pe care le detesta din temperament: centristii de orice obedienta – liberala, radicala, democrat-crestina, social-democrata. Toti acestia se resemneaza cu greu la necesitatea de a se alia unei tabere intr-o lupta frontala: nu cred in dileme si nu sint deloc convinsi ca tot raul ar fi spre bine.

Contrar sistemelor de interpretare care neaga existenta unuia sau a mai multor centre si nu vor sa vada, la centristi, decit o masca a dreptei, exista nenumarate traditii de gindire si alegatori care inclina, in mod natural, catre consens. Aceste sentimente sint astazi larg raspindite. Un sondaj efectuat, in urma cu citiva ani, pentru Observatorul interregional al politicii, aducea o confirmare semnificativa. in loc ca persoanele sa fie intrebate care erau partidele pentru care aveau afinitati, li se cerea sa spuna pentru ce formatiuni credeau ca nu ar putea vota niciodata. Se contura, astfel, in urma raspunsurilor, o harta a refuzului. Aproximativ 80% din ei excludeau total votul pentru cele doua extreme din epoca: Partidul comunist si Frontul national, dar, in sens invers, acesti 80% nu refuzau ideea, daca extremele s-ar fi aflat la dreapta, de a da, eventual, votul lor socialistilor sau, daca simpatiile ii clasau la stinga, de a face bloc comun in spatele unui liberal sau a unui conservator. Sa transpunem in termeni pozitivi invatatura acestui sondaj: linia de demarcatie considerata, traditional, drept esentiala, intre dreapta si stinga, ar fi mai putin determinanta si mai putin rigida decit granitele dintre ansamblul partidelor de guvernare si extreme. Cazul acesta s-a ivit, de altfel, o data sau de doua ori, in alegerile partiale, in care soc