Un sul de hirtie atirna ca un afis agatat de tablia patului. Mazilescu a citit de citeva ori mesajul, cu o voce din ce in ce mai amenintatoare. Pe masura ce citea, chipul i se facea alb ca varul. Apoi poetul se intinse pe podea si batu cu disperare cu pumnii si fruntea in parchet. "De ce tocmai mie mi-e dat sa mi se intimple asta!?", l-am auzit gemind. Pe la sase dupa-amiaza, asistenta dadu semne de oboseala. Chiar si Virgil Mazilescu, altadata atit de rezistent la sindrofii, incepu sa se pleosteasca.
Virgil tocmai se mutase intr-un nou apartament, pe Calea Mosilor. M-a invitat sa-i fac o vizita. Nu voiam sa deranjez. Nu era nici un deranj. Nu eram curios sa vad cit de confortabil locuieste un reprezentat de seama al generatiei onirice? Cu ocazia aceasta, voi putea, mi-a spus, s-o cunosc si pe Rodica... Ea ne va pregati o cina.
Iesind de la bodega Uniunii, am traversat Calea Victoriei, am trecut prin Piata Amzei, oprindu-ne o clipa in preajma blocului unde statea Nichita. In dreptul celebrului plop Gica, ne iesi in fata un ciine negru. "Ciinii negri sint de bun augur", murmura Mazilescu. Dind din coada, ciinele se apropie. Am umezit bancnota de o suta si i-am lipit-o pe "frunte", ca la muzicanti. "In noaptea asta, i-am spus, nu uita sa cinti la violoncel". Ciinele dadu din coada ascultator. "Poate ai sa gasesti si vreo catea sa-ti tina isonul...". Mazilescu dadu din cap destul de intelegator. Vecinatatea casei lui Nichita il indemna sa adopte o atitudine rezervata. "Cunosti versurile astea - m-am adresat maidanezului - «privesc la nenascutii ciini cum pe nenascutii oameni ii latra»?!". Javra dadu ascultatoare din coada. I-am lipit inca o bancnota cu Balcescu. Mazilescu imi facu semn s-o luam din loc. Vazind ca i-am acordat "credit", ciinele se tinea dupa noi scai. M-am intors si l-am alungat, batind cu piciorul in asfalt. Ciinele se indeparta cu citiva pas