Va reuşi consilierul prezidenţial Mircea Miclea ceea ce n-a izbutit pe vremea cînd era ministrul învăţămîntului? Mă îndoiesc, dar bine, cel puţin că încearcă. Raportul făcut de comisia prezidenţială condusă de el spune pentru prima oară, de la A la Z, cum stau de fapt lucrurile în învăţămîntul românesc. Dacă vă mai amintiţi, profesorul Miclea e primul dintre miniştrii care au condus această parohie care şi-a dat demisia pentru că nu a primit cîţi bani a cerut pentru a face reformă.

I-am regretat plecarea. Puţini oameni din învăţămîntul nostru nu sînt sensibili la străvechiul lanţ al slăbiciunilor. Mircea Miclea părea dispus să taie răul de la rădăcină. Nu accepta să mai protejeze industria doctoratelor şi părea să fi pus gînd rău facultăţilor fantomă. Să-şi fi dat seama ministrul că nu va putea face mare lucru din ceea ce şi-a propus? După părerea mea, omul a preferat să se retragă decît să sporească numărul miniştrilor care au trecut ca gîsca prin apă, în imobilul de pe strada Berthelot. Se poate spune că Raportul Miclea i-a furmizat muniţie preşedintelui Băsescu în disputa lui cu premierul. În timp ce Tăriceanu pare preocupat de trecut, mesajul preşedintelui e că vrea să aibă grijă de calitatea generaţiilor viitoare. În ceea ce mă priveşte, i-aş vrea preocupaţi pe amîndoi, în egală măsură, şi de pensii şi de învăţămînt.

Ironia sorţii sau consilierul potrivit la locul potrivit face ca acest cuprinzător şi lipsit de false iluzii raport să fi fost alcătuit sub preşedintele Băsescu, omul care mărturisea că nu s-a prea omorît cu cartea în şcoală. Poate că pentru mai multă credibilitate, autorul raportului ar fi trebuit să se grăbească, pentru a-l prinde în funcţie pe Mihail Hărdău, reprezentantul PD la învăţămînt, nu să aibă aerul că a aşteptat venirea penelistului Adomniţei ca să dea drumul la critici. E adevărat că noul ministru parcă îi invită pe raport