Fie ca este vorba despre teatru, dans sau muzica, stagiunea reprezinta coloana vertebrala a existentei si continuitatii respectivelor institutii. Despre acest adevar simplu, spectatorul obisnuit isi aduce aminte in fiecare saptamana.
Iar politicianul isi aminteste doar cand trebuie sa arate "ceva frumos" unui inalt demnitar venit din strainatate.
Stagiunea este privita ca o Cenusareasa mai mult la noi si mai putin in tari cu traditie muzicala din Europa. Acolo, in tarile unde lucrurile stau cu mult mai bine si din acest punct de vedere, factorii decizionali din domeniul financiar au inteles ca o stagiune puternica reprezinta mult mai mult decat o simpla problema de prezentare in ochii strainilor. Este vorba despre o componenta esentiala a unui climat educational si cultural orientat catre valorile importante, in care compromisul nu isi face loc. De aceea, efortul depus pentru a asigura stagiuni - fie ele teatrale sau muzicale - de calitate este constant, nu se poate desfasura in salturi.
In cazul stagiunilor muzicale din Bucuresti, cel putin, in ansamblu lucrurile nu stau deloc bine. In timp ce in alte capitale europene institutiile de profil - confruntate, bineinteles, an de an si cu serioase probleme financiare carora li se gaseste insa rezolvarea intr-un sistem de parteneriat public-privat avantajos pentru ambele parti - au programul de stagiune asigurat pe mai multi ani inainte prin prezenta celor mai bune combinatii de dirijori, solisti si repertoriu, la noi lucrurile sunt in continuare incropite din mers. Se adopta solutii de compromis, intr-o sordida acumulare de factori care decurg unul din celalalt, precum lipsa de fonduri aprobate la timp, de unde incapacitatea incheierii unor contracte ferme cu mult timp inainte, situatie care face loc micului sau marelui interes local.
In acest context, a scrie despre o stagiune atat de compl
