Dupa cum se stie, egalitatea in drepturi a femeilor cu barbatii nu e data de cand lumea, ci reprezinta o infaptuire destul de tarzie a ordinii democratice, la a carei impunere a contribuit in buna masura si miscarea de emancipare feminista. Incepand cu a doua jumatate a secolului trecut, respingerea oricaror teze care ar fi sugerat ca, dincolo de diferentele anatomice evidente si deci de necontestat, intre sexe ar exista deosebiri notabile a constituit unul dintre criteriile de baza ale definirii "vederilor progresiste" sau, altfel spus, ale "corectitudinii politice".
Pentru ca, dupa mileniile de patriarhat, discriminarea sa nu mai fie posibila, ca sa-i fie suprimat orice temei, s-a crezut imperios necesar sa se demonstreze ca e fals, ca e superstitie si prejudecata tot ceea ce, prin traditie, tinea de particularizarea aptitudinilor, inclinatiilor, umorilor, simtamintelor, comportamentului si, in ultima instanta, a rolurilor in familie si in societate. Idealul unei intregi generatii - cea de la '68, care si in alte privinte a cam sarit peste cal - a fost sa propage fara drept de apel credinta intr-o faptura umana funciarmente unisexuata, croita dupa acelasi plan director, dotata de la natura cu aceeasi zestre si capabila absolut de aceleasi performante, indiferent de faimosii cromozomi X sau Y care, cu totul intamplator, pe unii ii fac sa se nasca cu cate-un apendice neesential in plus sau in minus. Aceasta minima diferenta priveste doar o impartire a rolurilor in raport cu functia de reproducere, si numai pe o durata de noua luni; tot restul, s-a spus (si se mai spune si azi de catre cei ce se cred adevaratii promotori ai progresului), este conditionare sociala, este rezultatul unei educatii gresite, traditionaliste, reactionare, misogine.
Prin urmare, daca pentru multa lume urmasele lui Venus par mai receptive, capabile de empatie, mai sensibile,
