Am căutat-o pe domnişoara V. din Ministerul Culturii trei zile la rănd, la trei ceasuri din zi diferite, şi de fiecare dată mi s-a spus că e la masă. Am dat de domnişoara V. a patra oară, cănd tocmai venea de la masă. Muşcănd dintr-un măr şi făcăndu-şi loc in scaun, ca o cloşcă pe ouă, domnişoara V. m-a intrebat ce poftesc. Din cauza mărului, intrebarea era cam clefăită. Probabil că un "Luaţi loc, vă rog" sau "Cu ce vă putem ajuta?" ar fi răzbit mai uşor prin tocătura de măr. Ca să putem discuta de pe poziţii egale, am scos din geantă o merdenea. Funcţionarele din jur, care mă vedeau a patra oară şi se resemnaseră de acum cu găndul că aveam să mai vin, au exclamat intr-un glas "Oh!". Poate pentru că merdeneaua mirosea exagerat a brănză de butoi sau poate pentru că aşa era protocolul, ca fetele din birou să strige "Oh!" la merdenele, "Au!" la plăcinte cu stafide şi "Vai!" la cărnăciori olteneşti.
De uimire, domnişoara V. m-a intrebat din nou ce poftesc şi s-a oprit brusc din mestecat. La merdenele, brănza e intinsă intre mai multe straturi foarte subţiri de foetaj. Cănd se usucă, foetajul se desprinde de brănză, cam in felul in care se desprinde forma de fond in romanele de dragoste cu vedete tv. Orice aş fi vrut să spun, din gură imi zburau fluturaşi aurii, cu o greutate specifică mică. Un fluturaş s-a legănat căt s-a legănat in aer şi, in final, a aterizat cu delicateţe pe mărul din măna domnişoarei V. Dacă ar fi fost filmată cu incetinitorul, scena ar fi fost plină de poezie. La viteza insă cu care se petrecuse in mod natural, scena avea ceva poezie, dar ar fi fost exagerat să spun că era plină de poezie. Cum ziceam, o căutasem pe domnişoara V., cea cu mărul, in trei rănduri şi tot de atătea ori ea fusese la masă. La căte domnişoare exclamau "Ah!", "Au!" şi "Vai!" in acel birou şi la căte foi de plăcintă se foloseau de obicei la o merdenea, tot ce puteam aştep
