Urmăresc Turul Franţei, intăi in scris, ulterior pe tv, de pe vremea lui Bernard Hinault. Erau vremurile cănd numele "Crocodilului" de serviciu al Franţei făcea furori in "Sportul", precursor al cotidanului condus azi de Cătălin Tolontan, iar actualii filosofi de bulevard ai unei intreceri (căndva) absolut senzaţionale recitau cel mult poezii pentru glorificarea Conducătorului Iubit.
Urmăresc Turul Franţei, intăi in scris, ulterior pe tv, de pe vremea lui Bernard Hinault. Erau vremurile cănd numele "Crocodilului" de serviciu al Franţei făcea furori in "Sportul", precursor al cotidanului condus azi de Cătălin Tolontan, iar actualii filosofi de bulevard ai unei intreceri (căndva) absolut senzaţionale recitau cel mult poezii pentru glorificarea Conducătorului Iubit.
Ca om care a făcut - intre ţigări, şpriţ, nişte carte şi curte colegelor de liceu - ceva sport, n-am crezut o clipă că oameni perfect curaţi din punct de vedere chimic pot duce la capăt, fără spume la gură şi atacuri de cord, o cursă a morţii. Da, pesimistul de profesie din mine nu şi-a putut inchipui vreodată că - sacrilegiu pe care mi-l asum - Bernard Hinault, Laurent Fignon, Greg LeMond, Miguel Indurain, Jan Ullrich, Marco Pantani (fie-i ţărăna uşoară) sau Lance Armstrong se vitaminizau (doar) cu aloe vera. E, după părerea mea de om care găfăie după primii 50 de metri alergaţi, peste puterile omeneşti să termini un calvar cum e acest supliciu numit Turul Franţei zămbitor, fără să-ţi bagi in vene
kile de chimicale şi litri de sănge imprumutat.
De fiecare dată cănd a fost dată-n găt pănă la compromitere căte o statuie de mucava, mereu după ce-şi pusese laurii pe frunte şi incasase mormanul de parale, am zămbit condescendent, dar strămb. An de an, maratonul voinţei şi cuceririlor chimiei a decăzut inspăimăntator, culminănd cu penibilul triumf
