La şaptezeci şi şapte de ani bătuţi pe muchie, Ion Iliescu rămâne unul din cei mai importanţi "aranjori" din istoria recentă a României. Activ ca un cintezoi, el continuă să facă şi să desfacă iţele din interiorul partidului sau, când e posibil, şi de pe scena politică mai largă. Nici una din aventurile politice murdare ale ultimilor ani (mă refer la perioada de când a fost debarcat de la conducerea PSD-ului) n-a fost străină de amprenta acestui ultim produs al stalinismului. În toate ţările fostului lagăr comunist colegii săi de generaţie au fost înlăturaţi - mai puţin în România. Aici, Ion Iliescu posedă încă suficientă motivaţie şi forţă pentru a se implica în urzelile din interiorul partidului şi în aranjamentele suspecte din afara acestuia.

Ştim ce motivează ambiţia lui Iliescu de-a rămâne, până i se va cânta prohodul, activ pe scena politică. Am scris de nenumărate ori despre acest lucru, iar disperarea cu care se agaţă de frânghia debilă a politicului e dovada supremă a spaimei că va fi obligat să plătească pentru rolul nefast jucat după căderea lui Ceauşescu. Ştiind bine că nu se poate baza, în această bătălie cu timpul, decât pe propria supravieţuire în politică, el va încerca, prin orice mijloc, să nu părăsească reduta în spatele căreia se simte în siguranţă. A văzut cu propriii ochi că, atunci când a ajuns la ananghie, nici unul din subordonaţi n-a ridicat un deget pentru a-l apăra. Ca vechi stalinist, el ştie că şerpişorii pe care i-a încălzit la sân nu vor ezita să-l sacrifice, dacă prin sacrificiul lui vor putea să-şi întărească ei înşişi puterea.

Forţa lui Ion Iliescu provine din slăbiciunea partidului pe care l-a creat. Adevărat gigant cu picioare de lut - atunci când a fost la apogeu -, PSD-ul actual luptă cu disperare pentru a-şi crea o nouă identitate: merge în direcţia reformiştilor moderaţi ai "grupului de la Cluj" - o formaţiune eter