Se spune ca cine nu are batrani ar trebui sa-si cumpere. Insa, din cate vad eu, suntem gata sa-i dam gratis pe ai nostri. Chiar am fi dispusi sa ne deportam toti bunicii revoltati din cauza pensiilor, numai pentru a scapa de o durere de cap in plus? Ne mandrim ca vrem schimbare si nu ne gandim nici macar o clipa sa le schimbam si lor vietile, celor care au trecut prin hidoseniile vremurilor apuse. Nu ne gandim ca noi am prins timpuri tulburi, insa cat de cat libere, cel putin in aparenta. "Lasa, ei aveau casa de la Ceausescu, serviciu de la stat, concedii in fiecare an si tot ce le trebuia", am ajuns sa spunem in cor. Iar invidia ne "uda" mai mereu gandurile. "Sunt batrani... ce le mai trebuie? Noi suntem viitorul, noi avem nevoie de bani, noi nu avem cu ce sa ne facem o casa. Macar ei au unde sa stea", ne trezim scuipand veninul cu toate puterile. Chiar asa sa fie? Chiar sa ajungem sa gandim ca mai bine am face niste "cimitire ale elefantilor", in care sa-i izolam si unde sa-si gaseasca sfarsitul fara a cere nimic? Cum ar fi viata fara batranii nostri? Nu vreau sa par ipocrita sau cuprinsa de vreun sentiment patetic, insa, de-a lungul timpului, mi-am dat seama ca este bine sa mai pleci urechea si la ce-ti spune mosu' de langa tine. Saptamana trecuta, ministrul muncii spunea ca nu este normal ca sa se creasca pensiile numai la cei care primesc sume infime. Ca nu ii putem uita pe cei care au pensii mari. Ca nu se poate face o asemenea discriminare si ca ceea ce a gandit presedintele Basescu este total deplasat. Plecand de la acest punct de vedere, in discursul pe care il tinea in fata presei, Paul Pacuraru a inceput sa se lupte cu adversarii politici. Spunea politicianul ca valoarea punctului de pensia "a produs migrene domnului presedinte". Eu as zice ca ar trebui sa fie toata clasa politica dependenta de analgezice. Ar trebui sa aiba dureri de cap pana in mome