La Slănic Prahova, staţiune pe care n-am mai văzut-o de ani şi ani, avea să inceapă coşmarul. Impunători şi princiari au rămas doar brazii argintii care flanchează şoseaua pe dreapta. Au fost plantaţi cu patru decenii in urmă şi au rămas frumoşi. In rest, Dumnezeule, dezastru. Staţiunea (staţiune?!) e plină ochi de lume. Maşini cu număr de Bucureşti, Constanţa, Vălcea, Brăila, Iaşi, maşini cu număr străin sunt bulucite in zona salinei vechi, parcate alandala, care pe unde a apucat. Peisajul este dezolant.
Duminică. O adiere de vănt răsfaţă frunzele nucilor din curte. Ultima ploaie a urcat din nou săngele verde al clorofilei in obrajii plesnind de sănătate ai dealurilor. Mă bucur la Săngeru de compania unor prieteni dragi, veniţi dintr-o ţară indepărtată pentru a-şi petrece aici concediul. El, fost ziarist la un mare cotidian occidental, ea, fost redactor la un post de radio la fel de faimos. Azi au alte indeletniciri. Mai importante, cred eu. Dar nu asta-i semnificativ. "Aceste ţinuturi din Prahova", spune ea, "sunt identice Toscanei. Ele sunt, cred, Toscana Romăniei, cu un plus de frumuseţe insă." Imi creşte, fireşte, inima. Oamenii aceştia au văzut toată lumea şi se lasă impresionaţi, iată, de meleagurile mele, pe care le găsesc "speciale".
Le propun după micul dejun o ieşire cu copiii la Slănic Prahova. E cea mai apropiată staţiune din zona mea, la numai 35 de kilometri. Drumul e un pic cam beteag pănă la ieşirea in şoseaua spre Vălenii de Munte. Se văd case noi, vile in construcţie. Agitaţie peste tot. In balcoane, multe muşcate inflorite. Prietenii mei se simt răsfăţaţi, iar eu, important. Cumpărăm mure de pe marginea şoselei. Imi procur o pălărie de căldărar autentică. Aveam să aflu seara că nu e autentică şi e făcută de chinezi. O găseşti, ceva mai ieftină, in acelaşi format şi la New York.
La Slănic Prahova, staţiune p