Emilian Marcu Mai zilele trecute, la un post de radio, am ascultat un interviu cu un nepot al sfantului Ioan Iacob de la Neamt. Sincer sa fiu, trebuie sa spun ca m-a cutremurat aceasta ipostaza. Cum trebuie sa fie, sa se comporte si sa traiasca un om, cu lucrurile bune pe care le face, dar si cu cele rele, cu bucuriile dar si cu tristetile lui, stiind ca este nepot de sfant? Trebuie sa fie o misiune foarte grea. Un supliciu. Sunt foarte multe intrebari ce se nasc, stiindu-te in asemenea ipostaza. Mi-am adus aminte de acest interviu in aceste momente grele pentru biserica nationala romana, pentru ortodoxia nationala si mondiala, pe care a slujit-o aproape optzeci de ani Preafericitul Patriarh Teoctist. Intr-un anume fel, el este un sfant. Nu am vazut vreun sfant in viata mea, dar daca imi imaginez un sfant, desigur, am in minte imaginea acestui desavarsit slujitor al Domnului nostru Iisus Hristos. Cred, cu naivitatea unui om profund religios, crestin-ortodox, dar nu un deosebit practicant, ca in ceruri, langa tronul divin sunt randuiti sfintii care nu pot arata altfel. Chipul lui era innobilat de o lumina divina, de o lumina de candela intr-un schit din multele schituri romanesti.

Am avut fericirea sa ma aflu de cateva ori in preajma Sintiei sale pe cand era Mitropolit al Moldovei si Bucovinei la Iasi. Cu adevarat o mare bucurie si o mare implinire sufleteasca. Simteam ca stau direct in preajma lui Dumnezeu, ca ma aflu in Rai. In preajma lui era mereu raiul pe pamant. Si cand tacea spunea atat de multe. Cand am ascultat interviul acelui nepot de sfant si apoi cand mi-am amintit de el, parca mi-am dorit sa fiu si eu, macar pentru cateva clipe, nepot de sfant. Pentru ca Preafericitul Teoctist este un sfant, pe toti din preajma sa ii considera fii sau nepoti, as fi putut si eu sa ma consider astfel. Cand am scris cartea de poeme dedicate lui Stefan ce