Antonio PATRAS

Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii

Editura Cartea Romaneasca,

Colectia „Noua Critica. Istorie Literara“,

Bucuresti, 2007, 246 p.

Cartea lui Antonio Patras, Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, deschide un alt orizont nu numai asupra criticului Garabet Ibraileanu, ci si asupra unei perioade in care critica romaneasca se profesionalizeaza pe masura ce se formeaza; dintr-un anumit unghi ea poate fi citita si ca un bildungsroman al formarii criticului camuflind in nuce romancierul. Punctul de plecare din argument este esential, o flaubertiana decorticare a cliseelor care insotesc, de la origini si pina in prezent, rosturile criticii, cu citeva repere fundamentale, Maiorescu, Lovinescu, Calinescu.

Cartea lui Patras depaseste poncifele critice pe care le enumera

In privinta modelelor, Patras nu trece granita interbelicului. Relatia dintre critic si artist, dintre „creatie“ si „analiza“ in termenii scolasticii critice ibrailene este distinctia-pivot in jurul careia se organizeaza atit opera, cit si personalitatea criticului, cercetind sever frontierele disciplinei sale cu fictiunea. Motivatia se regaseste pe tot parcursul cartii, aceste clisee incadreaza si personajul critic, si pe romancier, pe care Antonio Patras il recompune surprinzator, atit ca proiectie a lacunelor inerente ale formatiei, cit si a intuitiilor deosebite care marcheaza o individualitate critica pregnanta, expusa insuficient, carent.

Inconsecventele se dovedesc fertile, odata scoase la suprafata, ele vadesc un portret complex si un complex care se citeste printre rinduri, al unui esec al criticului, dublat de succesul romancierului, peste care a fost trintita procustian paradigma ideologic reductionista de reconditionare doctrinara a realismului socialist si, indraznesc sa ma aventurez pe panta speculat