Nu e prima oara cind incerc o analiza sumara a jazzului ca fenomen pe plai mioritic. Am facut-o si in 1976, prin organizarea la Brasov a primului Simpozion Definirea jazzului romanesc, si in 1978, la editia a 2-a a acestui simpozion, si in emisiuni de Radio si TV, si in presa scrisa. Nu sint singur in acest demers. S-a incercat o asemenea abordare/discutie si la Sibiu, in urma cu mai multi ani, si la Jazzy Spring Festival Bucuresti – anul trecut modest, iar anul acesta intilnirea a fost anulata in ultima clipa, fiind considerata probabil inutila/ineficienta Poate va veti intreba ca mine: „La ce bun?“ Ei, uite asa, de dragul... jazzului. Cu alte cuvinte, pentru ca ma intereseaza acest fenomen si nu-mi este indiferent cum sintem priviti/ascultati nici in tara, nici afara.
Adevarul e ca ne miscam foarte greu si nu intotdeauna cu succes real. Oricine din aceasta miscare, oarecum underground, se poate plinge de ceva: muzicienii ca onorariile sint prea mici si nu prea au cu cine si pentru ce cinta, patronii de cluburi si organizatorii de concerte/festivaluri ca muzicienii nu vin cu proiecte noi si interesante pe de o parte, iar pe de alta parte ca nu aduc suficient public, respectiv incasari etc. etc. Iata si lamentarile-intrebarile mele: in Finlanda ca si in Estonia exista, ca si in multe alte tari europene, Federatii de Jazz. La noi, nu. A existat o incercare pe la inceputul anilor ’90, dar s-a conturat doar o Asociatie care n-a rezistat prea mult...
Altceva: (tot) in Finlanda activeaza 15 big banduri la o populatie de 5 milioane de locuitori, in Ungaria 13 astfel de ansambluri la 10 milioane de locuitori, iar la noi doar un singur big band, cel al SRR.
Majoritatea tarilor din jurul nostru, ca sa nu spun de Japonia – probabil campioana la numar dupa tara gazda –, au citiva, daca nu chiar zeci de studenti/absolventi ai cunoscutei scoli de jazz Ber
