Cu putin timp in urma, la Galeria Simeza, o tinara pictorita, Nadina Pascariu, a deschis o expozitie surprinzatoare prin tema pe care o propunea. Intitulata Multe autoportrete, ea venea in fata publicului, avind acum, la inceput de drum, curajul de a-si fi luat propriul chip drept model, studiu si mijloc de cercetare asupra limbajului plastic. Nu pot spune ca tema este foarte ofertanta pentru un tinar artist. „Tirania oglinzii“ – asa am putea denumi aceasta autoanaliza, aceasta introspectie, o incercare de trecere din zona subiectiva spre cea a obiectivitatii – este, in final, o modalitate graduala de autocunoastere.

Autoportretul este un tip de imagine cu semnificatii referentiale, o imagine a eului, pe care o regasim de-a lungul timpului ca preocupare periodica, la virste si in situatii diferite, la toti marii artisti. Nu cunosc insa o expozitie personala avind ca problematica autoportretul, mai ales la tineri artisti, daca ne gindim ca abordarea autoportretului este legata in mod direct de o experienta de viata, de acumulari si cunoastere, de timpi si viziuni diferite. Expozitia Nadinei Pascariu o consider un exercitiu curajos, o atitudine care raspunde mai multor intrebari ce vin din zona intelectului, o preocupare evidenta pentru analize psihologice, pentru intrebari care nu raspund intotdeauna unor probleme de limbaj, ci, mai degraba, dorintei de autocunoastere.

Acest lucru m-a facut sa ma gindesc mai mult asupra destinului acestui gen artistic, care, indiferent de „meandrele“ teoriilor estetice dezvoltate de-a lungul secolelor, si-a gasit locul, a ramas un subiect regasit cu consecventa in opera majoritatii artistilor. Un mijloc de autoanaliza, ce nu tine cont de timp sau curente, o confruntare a artistului cu propriul destin. Evolutia preocuparii pentru autoportret, de-a lungul secolelor, reprezinta o incursiune fascinanta in istori