Orbitor, proiectul literar romanesc cel mai plin de ambitie, dar ambitie autoeducata si direct proportionala cu resursele, se incheie - dupa mai bine de 10 ani (Aripa stanga aparea in 1996) - cu pagina 572 a Aripii drepte, in care, hotarate, in bold si majuscule, cum doar la sfarsitul cartilor de demult mai poti sa vezi, sunt scrise cuvintele: "Sfârsitul volumului al treilea". Mai mult, "Sfarsitul cartii". Sa incepem atunci cu... "sfarsitul cartii". Ocupand aceasta pozitie privilegiata, foarte vizibila si usor de imprimat in memoria de lectura, cele doua cuvinte trebuie ca, sub aparenta lor de formula standard, banal denotativa, spun ceva, intocmai cum cuvintele si modul in care ne luam ramas bun pot da cheia, sensul unei intalniri. Or, cititul unei carti e si o intalnire - cu un autor care te saluta folosindu-se de un titlu, te tine, nu de vorba, ci de citit, cu o carte, si isi ia ramas bun cu ultimul cuvant. De ce, desi totul ar fi fost perfect justificat stilistic si semantic, repetat, simetric si magic, de trei ori, nu "orbitor" ramane ultimul cuvant al cartii, al trilogiei? Iata finalul ultimei fraze: "...asa incat fata cealalta a covorului, doar constiinta si numai lumina, izbucni si se reinstala acolo unde fusese intotdeauna, acolo unde n-avuseseram ochi de vazut ca s-o vedem si urechi de auzit ca s-o auzim, nu afara, ci-n interior, nu in jurul testei, ci inauntrul ei, intr-o lume densa, intr-o lumina densa, arzand orbitor, orbitor, orbitor...". De ce "sfarsitul volumului al treilea", de ce, mai ales, "sfarsitul cartii"? Care dintre vocile Orbitorului are ultimul cuvant? Un autor, care semneaza astfel pactul autobiografic si ne aduce aminte ca a promis trei volume, naratorul, personajul Mircea din Orbitor, care "visase la romanul ce avea sa inlocuiasca universul", sau altcineva? "Mircea avea sa scrie cartea. Avea, adica, sa creeze lumea" In Orbitor se impletes