Le cunosc de şase ani. Pe unele le ştiu după nume, pe altele după fizionomie şi, chiar dacă sînt 30 la număr, par a fi o unică fiinţă topită în oasele şi sufletul fiecăreia dintre ele. S-au adaptat locului şi şi-au împletit sufletul pe crucea smereniei, asemenea iederei încleştate de secole în zidurile mănăstirii.

E rînduială dumnezeiască se spune, aşa a fost de cînd lumea s-a zămislit şi aşa trebuie să fie pentru unii dintre noi. Pentru cei mai mulţi dintre mireni, femeile cu hainele de cenuşă sînt umbre aşternute pe feţele sfinţilor de pe pereţii mănăstirii, care par vii într-o zi neprihănită de vară caldă ori, spre seară, la apusul soarelui în culcuşul munţilor. Atunci e cel mai frumos. Atunci simţi că ai un suflet care se trezeşte de nu-ştiu-unde la auzul bătăilor de toacă, al clopotelor, armonizate cu dangătul prelung al tălăngilor de la grumazul vacilor venite de la păscut. Picătura de ecou divin se dizolvă în linişte desăvîrşită în oceanul de rezonanţe pămînteşti, se amestecă lent... o parte se picură în venele păcătoşilor care o cer atunci, pe moment, iar restul rămîne deoparte, de rezervă, la vreme de nevoie.

Preaplina bunătate venită din înalturi e răsplătită de măicuţe după rînduială călugărească - cu slujbe adînci dimineaţa şi seara, post şi mănunchiuri de lumînări aşternute la picioarele sfinţilor. Cînd vine timpul, îşi găsesc tihna sufletului şi în muncă: la fîn, în grajduri la animale, pe ogoare, la prăşit, la dereticat în bucătării şi chilii, în grădinile cu trandafiri ori la stupine. Se adună grupuri-grupuri, ca nişte furnici, şi muncesc cot la cot, în soarele lui cuptor ori pe frig aprig, alături de oamenii din sat, veniţi să ajute la cele trebuincioase gospodăriei. Seara, cu trupurile stoarse se urmăresc una pe alta, în şir indian pînă în biserică, iar acolo se aşază la rugă, în mare taină şi linişte. De-abia după ce îşi pun fiecar