In Romania, viata publica e foarte animata si spectaculoasa. Din cind in cind, ne trezim ca mai iese cineva la rampa cu un dosar, cu un biletel, cu o dezvaluire trasnet si se isca o furtuna intr-un pahar cu apa. Urmeaza dezbateri televizate, presa se agita, politicienii fac si ei declaratii dupa declaratii, dupa care – pauza, nu se mai intimpla nimic. Asteptam. Saptamina trecuta, dupa declaratiile lui Mircea Dinescu din Cotidianul, joi, 9 august a.c, Romania s-a pus iar pe dezbatut. Ce facem cu preotii care au turnat la Securitate? Sa fie deconspirate sau nu dosarele lor? Este verificarea preotilor necesara? Face ea parte dintr-un proces de curatire morala a tarii sau la mijloc sint interese de alta natura, legate de alegerea noului patriarh? Au de dat seama prelatii doar in fata lui Dumnezeu sau si in fata enoriasilor lor? intrebari peste intrebari, dezbateri peste dezbateri, suspiciuni de tot felul.
Si iata, vin si eu cu doua intrebari: de ce toata aceasta nebunie? De ce asteapta cei care sint cu musca pe caciula sa vina CNSAS-ul sa-i verifice si sa-i deconspire? Mai mult decit toti ceilalti, preotii sint datori in fata lui Dumnezeu si a enoriasilor pe care-i indruma sa se spovedeasca, sa-si recunoasca public vinovatia. Stim cu totii cum a fost pe vremea comunistilor, cunoastem teroarea in care am trait, nimeni nu azvirle cu piatra, dar daca taina spovedaniei a fost incalcata, intr-o perioada in care se spune ca Biserica era un refugiu, daca cei care ne pastoreau, in fata carora te duceai sa-ti deschizi sufletul, au dat note informative, mi se pare foarte grav, mult mai grav decit orice alta delatiune.
Conform ultimelor sondaje, Biserica si slujitorii ei se bucura de o mare incredere in rindul romanilor, incredere care vine tocmai din menirea pe care o au acesti „pastori de suflete“. Dar ce-au facut oamenii Bisericii cu aceasta incredere?
