Copiii din Piscul Reghiului nu au văzut niciodată vreun desen animat. In casa lor nu au pomenit televizoare sau frigidere. Doar lumănări plăpănde la care işi strică vederea in timp ce-şi fac temele. Ca să nu li se strice carnea, oamenii o vără in apa făntănilor. Şi-ar da şi boii de la căruţă, numai să poată avea in case lumină de la bec. Cei 21 de localnici trăiesc in beznă. Fără ziare, doar cu un radio pe baterii, care ii anunţă că lumea şi vremurile se schimbă mereu. Numai ei rămăn la fel de oropsiţiâ¦
Unii trăiesc de 70, 80 de ani in acel cătun de munte umbrit de pădure şi băntuit noaptea de mistreţi. Şi in casele lor nu au apucat să vadă lumina de la bec. Şi-ar da ei boii de la căruţă sau banii strănşi de-o viaţă, numai să poată avea un frigider in casă sau un televizor pentru nepoţi. In satul Piscul Reghiului, oamenii trăiesc in beznă, cu lumănarea pălpăind la cap. Fără ziare, doar cu un radio mic, pe baterii, care ii anunţă că lumea şi vremurile se schimbă mereu. Numai ei rămăn la fel...
Ploaia rece şi deasă i se scurge din creştetul capului imbrobodit cu o năframă neagră. Cizmele de cauciuc i se afundă in nămolul gros şi lipicios ca o maia nedospită. Lui tanti Maria parcă nici nu-i pasă. Işi continuă drumul anevoios şi lung, printre hărtoape şi pietriş alunecos, aşa cum s-a obişnuit de-o viaţă: cu desagile in spinare, legate intre ele cu o sfoară. Fără să se vaite de greutatea lor, fără să-şi ridice privirea din pămănt. Incovoiată de kilogramele purtate in cărcă, să tot fie zece, femeia cu ochii duşi in fundul capului pare din depărtare o pată neagră pe spinarea unei cărărui şerpuitoare. Dau s-o sprijin, cănd văd că picioarele i se impleticesc sub povara nămolului. Dar tanti Maria nici gănd să se arate neputincioasă. A trecut ea prin multe. Dar cel mai greu i-a fost cănd i-a murit un copil. Atunci a oftat liniştită pentru pr
