Unul dintre bunicii mei imi spunea pe vremuri: "Fii destept, ca tara-i plina de prosti". Asezat sub lupa corectitudinii politice, indemnul "den batrani" pare astazi inacceptabil.
Chiar daca sunt adversarul declarat al "militiei spirituale" pe care PC-ul ne-o propune, chiar daca detest eroizarea lucrativa a statutului de minoritar, am si eu o problema (de maturitate) cu spusa respectiva. Si anume: cine e prost? In realitatea nevazuta a gandurilor, reprezentarilor sau a prejudecatilor curente, notiunea de "prostie" e un operator flotant, pus sub constrangeri deopotriva subiective si axiologice. Ba chiar ideologice.
Prostul societatii traditionale era, de pilda, saracul, tolomacul, idiotul satului, omul de jos, narodul, palmasul, puturosul, netotul. Prostul societatii democratice postindustriale e o fictiune sau - daca totusi capata corp - o "victima" a imprejuarilor psihosociale nedrepte, care nu i-au permis o evolutie "normala". Vad aici o contradictie de o vibranta ipocrizie: pe de o parte, nu acceptam ca exista prosti, ci numai esecuri ale comunitatii.
Pe de alta parte, admitem ca exista (inca) un standard de "normalitate", pe care oricine e tinut sa-l atinga, daca doreste sa fie respectabil si respectat.
Se vede treaba ca nu e prea simplu sa constati, d-apoi sa masori un fenomen vechi de cand lumea si totusi mereu nou, in functie de contextul cultural la care ne raportam. Masinaria postmoderna de fabricat minoritati persecutate (pentru a diaboliza majoritatile morale ?mostenite?) actioneaza necrutator: nu mai poti distinge intre omul destept si cel prost, pentru ca nimeni nu mai poseda "autoritatea" (etica sau institutionala) de a defini prostia.
Si totusi, prostia face reteta. Aduce public. Toti ne credem, printr-un reflex iremediabil, "destepti". Prost e in primul rand celalalt. E greu sa ne refuzam apartenenta la categoria