Deşi stabilit de ani buni în Franţa, poetul "echinoxist" Dinu Flămând păstrează o legătură solidă cu spaţiul cultural românesc prin volumele de poezie pe care a continuat să le publice în ţară - unele fiind ediţii bilingve -, şi prin traducerile sale - în primul rând din Fernando Pessoa (Cartea neliniştii,Odă maritimă şi alte poeme). Aceata e şi cazul volumului de poezie Tags, publicat în 2002, la Editura Dacia Internaţional.
Faţă de cărţile sale de început - Apeiron, Poezii, Altoiuri - se observă o radicalizare a vocii lirice, o alunecare dinspre metaforizarea şi-acum preponderentă spre formulări tranzitive, mai tăioase. La nivelul fiecărui poem în parte, această transformare generală tinde să instaleze o mecanică: la sfârşitul multor poezii încifrate într-o manieră barbiană apare un vers limpede, care aduce lumină. Ghemuit, un poem excesiv de metaforic despre dragostea eşuată, se încheie cu următorul vers: "nici un cuvînt de-al meu nu o mai atinge" (p. 11). În altă parte, versul de final pune în paranteză întreaga poezie de până atunci, continuând titlul. Aşa se întâmplă în Femeia îndrăgostită, care se termină astfel: "femeia mea/ îndrăgostită dar nu de mine" (p. 13).
Tonalitatea poemelor din Tags e, fără excepţie, una amară. Din versurile lui Dinu Flămând răzbat gânduri despre izolare, depresie, dragoste ratată, moarte. Un pericol la care se expune e dat de marea concentrare de sintagme abstracte. Construcţii ca "fuga de umbre", "timpul cu ochi de leşie", "lumina de nisip", "buzele infinitului" tind să estompeze trăirea viscerală pe care o presupune poezia sa.
Într-un poem excelent despre suprafaţa găunoasă a lumii, renunţă la toată această ermetizare barbiană, preferând să devină polemic: "Eternitatea străluceşte nikel pe capota/ noului automobil/ leneşi bananieri se apleacă languros în apa lagunei/ soarele bronzează egal cu ecran 25,/ poţi s
