Mircea Geoană trage nădejdea că de data asta va fi premier. A mai „candidat” o dată, în tandem cu Adrian Năstase. Dacă fostul său şef de Guvern ar fi reuşit să treacă hopul alegerilor şi să se instaleze la Cotroceni, Geoană ar fi devenit aproape automat prim ministru.

Cred că vreo săptămână, după alegerile legislative din 2004, s-a şi văzut într-o astfel de postură. Şi cred că atunci a fost unul dintre cei mai înfocaţi susţinători ai lui Năstase, dând probabil şi acatiste pentru ca acesta să-l bată pe Băsescu. N-a fost să fie. De ce n-ar fi acum? Condiţiile par mai prilelnice ca oricând. Aruncat brutal în opoziţie de Băsescu, partidul lui Mircea Geoană s-a trezit că este în situaţia de a determina decisiv unele dintre acţiunile guvernului. Că este mai comod şi mai lipsit de riscuri să asişti greşelile Puterii, să le sancţionezi prompt şi să câştigi puncte şi procente de pe urma combativităţii scutite de răspundere. De la aruncarea peste bord a democraţilor, po-ziţia social-democraţilor s-a întărit până la a fi consideraţi co-părtaşi la deciziile unui Exacutiv mai vulnerabil ca oricând şi, prin umare, mai dispus ca oricând la concesii pentru a păstra susţinerea tacită a celui mai important partid de opoziţie. Pentru PSD, situaţia actuală este cea mai confortabilă dintre câte şi-ar fi putut dori. Să n-ai obligaţii, dar să primeşti în schimb favoruri şi satisfacţii pentru clientela politică, ce şi-ar putea dori mai mult o formaţiune politică, pe la mijlocul ciclului electoral? Confortul acesta are, însă, un preţ. Şi acest preţ este sentimentul pe care-l induce electoratului propriu, stabil, ideea „coabitării” cu o formaţiune politică ce până mai ieri beştelea dur partidul fost de guvernământ pentru toate păcatele reale sau imaginate. Sentimentul trădării „nobilelor idealuri” ale social-democraţiei în general, şi ale stângii în special, poate deveni dezastruos, mai