Hai s-o spunem p-aia dreapta! Romanul, oricat de barfitor, avid dupa senzational si fan al informatiilor obtinute la coltul blocului ar fi, adora sa se dea cel mai secretos dintre muritori. Adica ce, credeti ca eu nu pot sa tin un secret?! Doamne fereste! Asa de bine pazita este o informatie confidentiala si daca o impartasesti cu vecinele mele de bloc. Chiar nu va pune nimeni mana pe secretul tau! Radio sant nu exista in Romania! Si voua va suna la fel de hilar, nu?! Insa, hai, sa admitem ca atunci cand vine vorba de vietile celorlalti, curiozitatea nu ne da pace si ca, prin orice mijloace si interventii, ne straduim sa aflam cat mai are de trait capra vecinului. Si putem sa contabilizam acest pacat in randul defectelor. Insa, atunci cand secretomania loveste in plin institutiile statului, problema nu mai tine de dorinta noastra aproape maladiva de a afla secretele celor de langa noi. Sa va dau un exemplu. Nevoita sa aflu o chestie banala, sun si eu, la contabila unui muzeu. Lovita parca de o vraja aducatoare de tacere, angajata institutiei de cultura s-a ofuscat instantaneu. "Cum vreti, domnisoara, sa va spun ce buget avem anul acesta?", m-a intrebat iritata noastra, facand abstractie de faptul ca informatia este publica, la fel ca si banii cu care se hranesc conturile din care-si ia si ea salariul. "Ce, credeti ca va spun eu asa ceva? Nu se poate. Cum sa va spun? Am eu siguranta ca sunteti cine spuneti?", a continuat madama. Bun... Pe de-o parte, avea dreptate. I-am promis atunci solemn ca voi trece sa o cunosc si ca, de buna credinta fiind, ii voi lasa si o amprenta vocala, sa ma recunoasca la viitoarea convorbire telefonica. Si, ca sa fie si mai fericita, eram dispusa sa-i las toata gama de amprente. Chiar si nazala, ca asa am vazut eu ca se semneaza cateii pe carnetele de sanatate. Si cine stie cand va avea nevoie, atunci cand imi mai bag nasul unde nu-mi