In Dupa-amiaza de sambata a lui Valeriu Cristea*, doua lucruri sar in ochi. Cel dintai tine chiar de constructia volumului. Cartea e alcatuita din doua sectiuni: un soi de memorii si un jurnal. Memoriile ar putea fi insa citite la fel de indreptatit ca o autobiografie a eului "profund".
Fireste, vorbim aici de "profunzime" doar in masura in care perspectiva naratorului demasca si discrediteaza conventiile obisnuite ale genului. De pilda, e bizar cat de conservatoare au ramas autobiografiile din literatura noastra. Cel putin in raport cu romanul. Cu alte cuvinte, daca romanul autohton s-a deplasat inca de la inceputul secolului trecut dinspre radiografia starii civile catre intimitate si apoi catre formule mult mai sofisticate, autobiografia a dovedit o inertie surprinzatoare. Din acest punct de vedere, cartea lui Valeriu Cristea releva o mutatie remarcabila, de vreme ce obiectul sau il constituie nu evolutia bio-psiho-sociala a protagonistului, ci acel amalgam de maruntisuri care dau tot farmecul vietii. E drept, oamenii, locurile si etapele formarii autorului nu lipsesc din Dupa-amiaza de sambata. Dar ele joaca aici un rol secundar. In rest, adevarata substanta a volumului e compusa din senzatii, obiecte, impresii si trairi banale, adica din acele elemente "superficiale" pe care canoanele (auto)biografiei "serioase" le resping fara ezitari. Astfel incat reusita cartii lui Valeriu Cristea vine, in buna masura, tocmai din captarea precisa a detaliului aparent nesemnificativ, din modul in care autorul reuseste sa transforme asemenea zone periferice in puncte de rascruce pe harta fiintei sale.
Partea secunda a volumului releva insa o perspectiva diametral opusa. Cum spuneam, autobiografia cedeaza aici locul jurnalului. Si totusi, mai interesant decat aceasta schimbare de registru e ca lucrurile stau exact pe dos fata de cum ne-am fi asteptat. Desi jurn