În anii '80, Ion Pop era o legendă a mediului universitar. Conducea una dintre cele mai celebre publicaţii culturale ale epocii ("Echinox", revista studenţilor la litere din Cluj, aflată în permanentă concurenţă cu surata ei din Iaşi, "Dialog") şi avea reputaţia specialistului numărul 1 în problemele avangardei literare româneşti, ceea ce, la vremea respectivă, putea fi perceput ca o jumătate de disidenţă. Chipul său în imaginar era completat de şansa incredibilă pe care a avut-o de a fi stat de vorbă cu toate numele de neocolit ale criticii franceze, gânditorii de numele cărora sunt legate direcţiile fundamentale ale spiritului european în a doua jumătate a secolului XX: Gaëtan Picon, Pierre Richard, Roland Barthes, George Poulet, Gerard Genette, Jean Starobinski, Roger Caillois, }vetan Todorov, Julia Kristeva. Proba şi rodul acestor întâlniri fundamentale a fost volumul Ore franceze, un best-seller al începutului deceniului nouă. Privit de la câteva sute de kilometri de cineva care nu l-a întâlnit niciodată în carne şi oase, Ion Pop avea toate datele unui revoltat, ale unui om dispus să calce în picioare toate tabu-urile, dogmele şi inhibiţiile culturale comuniste, în numele libertăţii de gândire şi al sincronizării cu ideile europene ale momentului. Alături de Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Eugen Simion, Mircea Martin, Mircea Zaciu şi încă vreo câţiva, Ion Pop era unul dintre acei critici pe care îi admiram fără să îi cunosc, ale căror apariţii editoriale erau mereu aşteptate cu sufletul la gură şi nu dezamăgeau niciodată. Credibilitatea lui Ion Pop era maximă şi simpla sa citare într-o polemică studenţească pe teme literare era în măsură să încline decisiv balanţa argumentelor spre una dintre părţi. Când l-am cunoscut, la mulţi ani după căderea regimului comunist, m-a surprins din nou. Luminos, discret, elegant, calm şi plin de bun simţ ca un adevărat arde