Romanii care iau avionul spre U(nited) K(ingdom), pe langa surpriza unei hardughii zburatoare de marimea unui camin cultural si viteza cu care te smulge din pamantul patriei spre a te aburca peste plafonul de nori, au de depasit doua situatii ingrate: surpriza descoperirii la aterizare a unei tari complet necunoscute (despre UK s-au spus si se spun multe povesti), iar a doua e legata de conationalii urcati la gramada în fotoliile confortabile de piele, cu copii, cu bunici, cu pisici si bagaje pline de mancare si haine. Cu de toate. Ca pe vremuri cursa de Falticeni. Numai ca, odata iesiti pe poarta Otopenilor, se face tacere, fetele tuturora se schimba, nu mai razbat manele din casti, nici glume presarate cu vorbe de duh, cativa îsi scot reviste, carti de lectura, laptop-uri, încep sa se spuna în soapta franturi de fraze englezesti, nu se mai cunosc unii cu altii, îsi controleaza gesturile. Altii privesc îngandurati pe hublouri schimbarea peisajului natal dezordonat cu altul aranjat dupa reguli geometrice precise, tot mai precise cu cat te apropii de Canalul Manecii, cu aglomerari urbane ici si colo in care se recunoaste de departe rigoarea asezarilor civilizate, iar primul contact vizual cu spatiul britanic le aduce o lumina noua în priviri, odata cu dorinta de a-si aranja tinuta. Ramai uimit cat de repede sunt înlocuite bonomia si jovialitatea proverbiale cu calmul, asteptarea tacuta, rabdatoare ale insularilor. Deosebirile fizice se atenueaza ca prin farmec. Nu mai stii care e roman si care nu. Despre capacitatea noastra de adaptare s-a vorbit doar în termeni bascaliosi, iar ideea adanc înradacinata despre conservatorismul valah e doar o vorba spusa la necaz ca atatea altele. O jumatate de secol nimeni nu ne-a mai privit in ochi, nici in suflet, dar nici noi nu ne-am raportat la semenii europeni. N-am avut cum. In fine, teama de a te rataci în salile aeroportuare d