Într-unul dintre ultimele sale volume de versuri - Epistolele către Alexandros, Ed. Paralela 45, 2004 -, Traian Ştef îşi concentra producţiile poetice sub forma acestei specii literare care apăruse în antichitate. Acum, în Didascaliile, recurge tot la o structură precisă, consacrată, de data aceasta, în dramaturgie.

Îndrumările la care trebuie să se supună poetul Didascaliilor sunt constrângătoare, indicaţiile regizorale presupuse de titlu nu încurajează, ci alienează: "Acum dacă am intrat în distribuţie/ Fie/ Dar eu sînt învăţat/ Să povestesc despre călătoriile mele/ Pe cînd aici trebuie să mă supun didascaliilor/ ş...ţ şi mă înspăimîntă ideea că de aici înainte/ Voi trăi pentru replica aceea" (Ca soldatul care aşteaptă, p. 47). Ca în Epistolele către Alexandros, poetul nu se lasă redus la o singură ipostază, mizele poemelor sale ating zone diferite. Uneori citim meditaţiile unui spirit religios despre singura înţelepciune adevărată din lume (vezi Poem cu învăţătura sănătoasă, p. 24). Alteori Traian Ştef găseşte discursul potrivit pentru a vorbi despre Sufletul Patriei (titlul unui ciclu din volum). Tonul e subtil ironic, lăsând deschis finalul poemului: "Cum iese în calea trecătorului Cătălina/ Cu găleata plină de noroc/ Are obrajii rotunzi/ De pictură oficială/ şi corpul gata să ardă palmele de hîrtie/ O trimite/ Să caute bărbaţi dar nu/ Eu sînt alesul în această duminică/ şi miroase a cînepă verde/ Pusă la topit/ Aşa şi sufletul patriei (Sufletul Patriei, p. 28).

În Sufletul Patriei apare şi unul dintre cele mai reuşite texte ale cărţii: la început evocare, continuată de răsfrângerea în imaginea mitologică a unui animal-alter-ego: "Mai visez Pîrîul Roşu/ şi văd o femeie tînără/ Calcă peste umbrele care se lasă pe ape/ Fără să se teamă de cleştii racilor/ Fără să se sperie de zvîcnetul peştilor/ ş...ţ Aşa trece cum trecuse racul meu visător/ peste jă