Conform tehnicii atât de ingenios disecate de Orwell în al său „1984”, comuniştii au reuşit performanţa de a rescrie permanent istoria, în viziunea convenabilă lor. Cu sprijinul istoricilor obedienţi, ei au mistificat continuu faptele, falsificând evenimente care de cele mai multe ori aveau doar o vagă legatură cu realitatea. Unul dintre acestea a fost „insurecţia” de la 23 august 1944. Atunci, în urmă cu 63 de ani, a avut loc o lovitură de palat în urma căreia regele, în înţelegere cu reprezentanţi ai partidelor, între care şi comuniştii, l-a arestat pe Antonescu, căruia i s-a întins o cursă, şi a declarat întoarcerea armelor împotriva fostului aliat. A fost o mişcare faţă de care nu exista o alternativă, în condiţiile în care tăvălugul sovietic stătea să se prăvălească asupra României, cu tot riscul de a confirma, încă o dată, incapacitatea noastră financiară de a fi un partener credibil, pentru care plătim şi astăzi tribut moral. Antonescu însuşi ar fi procedat la o soluţie asemănătoare, poate mai demnă, dacă ar fi avut răgazul să-şi pună în aplicare planurile. Nu l-a avut. Şi astfel, mareşalul, în loc să împărtăşească soarta omologului său finlandez, Mannerheim, acopeit de onoruri de chiar cei împotriva cărora luptase, a sfârşit prin a fi împuşcat de proprii săi concetăţeni, la comanda fermă a lui Stalin.

Istoria are însă regulile ei. Nu lasă loc pentru „dacă” şi „poate”. Este cert însă că ceea ce s-a întâmplat la 23 august 1944 a scutit maşina de război sovietică de jertfe şi cheltuieli însemnate, trecute în contul nostru ca aliaţi doar până la socoteala finală. Variantele succesive de reconstruire a momentului istoric au evoluat până la imaginea idilică a unui partid comunist neînfricat care, călare pe un cal alb, a îngenuncheat tirania antonesciană şi a deschis drumul, larg, armatei roşii eliberatoare. Eliberatoare de ce, nu s-a precizat niciodată. Rolul