La Ministerul Justiţiei a avut loc o conferinţă de presă referitoare la proiectul de lege privind ştergerea condamnărilor cu caracter politic şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada...

martie 1945-decembrie 1989.

Am citit anunţul de două ori, nevenindu-mi să cred: cum adică, după 17 ani abia, Ministerul se gândeşte să anuleze una dintre cele mai mari nedreptăţi făcute oamenilor? A fost nevoie de 17 ani ca cineva să realizeze enormitatea acestei situaţii: oameni condamnaţi pe nedrept, au trebuit să aştepte până acum o simplă reparaţie morală - să li se şteargă din cazier consemnările infamante?

Îmi vine în minte o scenă din copilărie: pe strada mare a orăşelului de la graniţele cu Ungaria şi cu Iugoslavia lui Tito, o coloană de oameni târând după ei bagaje, mânaţi din urmă de miliţieni. La un moment dat, din grup s-a desprins un bărbat care s-a repezit şi m-a luat în braţe, plângând. Miliţienii l-au smuls brutal din îmbrăţişare şi l-au readus în coloană, urmărit de feţele pline de lacrimile mamei şi mătuşilor mele. Era unchiul Sandu. Fusese trimis de stat, după preluarea Basarabiei, în 1919, undeva pe lângă Cahul, ca jandarm. Era căsătorit cu una dintre mătuşile mele, care l-a urmat în calvarul pe care avea să-l suporte, deportat în Bărăgan. Pentru vina de a fi fost unealtă a regimului bughezo-moşieresc.

Alături de el, în trenul de marfă care avea să-i poarte cale de o săptămână, spre Feleşti, au fost înghesuite alte familii, de chiaburi - termen nu prea cunoscut în Banat, unde cine muncea era înstărit, iar cine nu, era sărăcan.

Unchiul Sandu a stat mai bine de 10 ani în Bărăgan, fără să ştie prea bine ce ispăşea. Când a revenit acasă, era un om distrus. Fiindcă a fost deportat, n-a mai găsit de lucru decât la munci brute, grele, care l-au topit pur şi simplu. Mătuşa mea a purtat toată viaţa şi ea stig