Ion Iliescu din nou pe ecrane: in rolul de ofensat si de nedreptatit. Fostul presedinte, anchetat pentru mineriada din 1990, a iesit la rampa, ca sa declare nici mai mult nici mai putin decit ca este victima unui „linsaj mediatic-judiciar“, ca, prin rechizitoriul Parchetului militar, se urmareste manipularea realitatii si denigrarea sa, creindu-se astfel „un precedent periculos pentru statul de drept“. Adica, in traducere libera: „dai in mine, dai in statul de drept“. Autoidentificarea lui Ion Iliescu cu institutiile statului ridica o problema serioasa de mentalitate, care sta, de fapt, la baza atitor totalitarisme. Putem pune oare semnul egal intre o persoana si o institutie? Avem voie sa gindim astfel? O persoana reprezinta o institutie, nu este institutia in sine, are o functie, nu este functia in sine. Ion Iliescu nu este statul de drept.
Oricum, Iliescu nu se dezminte, adica nu recunoaste nimic. El sustine ca este „total aberanta concluzia din materialul pe care l-a publicat procuratura“, ca se deturneaza cercetarea „de la cauza la efect“ si ca „victimele nevinovate din seara de 13 iunie au fost consecinta actelor anarhice si nu ale actiunii necesare a institutiilor statului“. Ca si cum nu el a chemat minerii la Bucuresti, incercind sa-si apere scaunul prezidential si pozitia FSN-ului, ci a fost o „actiunea necesara“ pentru a scapa de anarhie, de „golanii“ din Piata Universitatii, cum continua sa-i numeasca pe manifestanti si acum, la 17 ani de la evenimente.
Fostul presedinte refuza cu obstinatie sa priveasca faptele cu obiectivitate si sa-si asume responsabilitatea politica si morala pentru crimele comise de minerii descinsi in Bucuresti (mai nou, declara ca „Roman a ordonat actiunile din Piata Universitatii“), ferm convins ca el nu a gresit cu nimic. Asumarea propriilor acte ramine o notiune straina pentru Ion Iliescu, la fel si sen
