Sint patru mari artisti contemporani cu ale caror nume si opera, intrate de ceva timp in istorie, Muzeul National de Arta Contemporana ne-a facut surpriza sa ne intilnim in acest sezon estival. Este un gest binevenit, mai ales ca in acest moment nu avem prilejul sa admiram prea des arta romaneasca a ultimei jumatati de veac. Pentru cei care nu au cunoscut in mod direct perioada anterioara lui 1989, lucrurile par a fi mult prea simple. in general, tendinta este de respingere, de catalogare sub formula „realismului socialist“ sau a artei facute la comanda.
Este un mod grosolan, o totala necunoastere a fenomenului, as spune chiar o manifestare de rea-vointa aceea de a rezuma respectiva perioada la atit si a nu vedea ce s-a intimplat in spatiul artelor contemporane la noi. Fara a fi condusi de idei preconcepute, ar trebui sa avem dorinta de a cunoaste, de a analiza „la rece“ un fenomen despre care in urmatorii zece ani se va sti mult mai putin. De aceea, asemenea expozitii sint aproape o obligatie, cu conditia ca ele sa furnizeze si materialul documentar, sa ofere judecati critice ale momentului, dar si o reconsiderare, o plasare a fenomenului intr-un context.
Este necesar acest lucru mai ales pentru tinara generatie care nu cunoaste o realitate culturala de care nu trebuie sa-i fie rusine, in care poate descoperi radacinile unui discurs plastic remarcabil, de la care ar avea multe de invatat. Nu imi propun sa fac aici un elogiu „pronationalist“, dar nu trebuie uitat ca, oricit de mult am privi doar spre exterior, perceptia, trairile, acea chintesenta ce da individualitate expresiei tin de un context mult mai complex, din care nu pot fi eliminate rolul locului, al spatiului cultural din care provin, al tipului de educatie etc. Si, in acest sens, expozitia celor patru este un foarte bun exemplu de imagine a acestei perioade, o felie careia i se
