Draga Caius,

inca de la inceput te anunt ca eu nu voi evolua, in dialogul nostru epistolar pe care l-ai inaugurat in numarul trecut, la acelasi nivel de complexitate intelectuala ca tine. Nu numai ca nu ma simt in stare sa fac asta, dar cred ca si tema noastra o justifica. Raportul Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste este si un demers stiintific, dar este si multe altele: un demers politic, un eveniment social important etc. in plus, doar o anumita latura a documentului presupune un nivel teoretic foarte complex. in opinia mea, lucrurile mai elementare din Raport si despre Raport sint si cele mai importante, si mai ales asupra lor ma voi concentra.

Asa cum sesizezi foarte bine, nemultumirile mele principale legate de Raport sint, pe de o parte, faptul ca vorbim de un act ritualic, superficial, care are toate sansele sa fi fost ultima ocazie ca societatea romaneasca sa ajunga la o clarificare fata de comunism; avem nu numai un act maniheist, care exonereaza aproape total societatea larga de vina perpetuarii comunismului, dar si unul care reproduce, in tonul si sensul analizei, atitudinea de victima, respectiv cliseele primitive ale discursului anticomunist al tranzitiei de la noi.

Or parerea mea aici e foarte clara: cred ca sint foarte multi romani (printre care si eu) care nu mai vor sa fie victime ale comunismului si acum, dupa 17 ani de la caderea lui. in acest sens, si in masura in care Raportul adopta perspectiva autovictimizarii (nu am sustinut ca ea este hegemonica, dar cred ca se poate spune ca ea predomina), aceasta pozitie oficiala a statului roman, care teoretic ne reprezinta pe toti, poate fi considerata de-a dreptul ofensatoare, chiar daca, evident, involuntar. Desigur, sint constient ca imensa majoritate a romanilor am fost victime doar intr-un sens diluat si ca trebuie sa avem tot respectul pentru suferinta mari