A murit un fotbalist. Încă unul. Puerta, de la FC Sevilla. A cedat ca şi ungurul Feher de la Benfica Lisabona, ca şi camerunezul Foe, ca şi Mişa Klein, ca şi Hâldan sau Vrăbioru. Fiecare
A murit un fotbalist. Încă unul. Puerta, de la FC Sevilla. A cedat ca şi ungurul Feher de la Benfica Lisabona, ca şi camerunezul Foe, ca şi Mişa Klein, ca şi Hâldan sau Vrăbioru. Fiecare nenorocire cu povestea ei, dar cu acelaşi numitor comun: spectacolul cere şi sacrificii.
"Perfuziile sunt utile. Altfel, cum putem rezista să jucăm 70 de meciuri pe an?", spunea odată marele Zinedine Zidane. Departe gândul că toate victimele de pe teren au apelat la dopaj.
Poate că doar nu au mai rezistat ritmului nebun. Vrem super-competiţii şi super-eroi - şi nu numai în weekend, ci în fiecare zi! Cluburile vor super-audienţe, super-sponsori.
Dar o astfel de lume nu poate fi populată decât de supra-oameni, o specie care încă nu s-a născut.
În ultimul secol, sportul a evoluat de la activitatea de plăcere, cultivată de aristocraţia britanică, şi până la fabuloasa desfăşurare tehnologică şi mediatică din zilele noastre. Să fi evoluat însă şi fiinţa umană într-un ritm atât de rapid, cu toată perfecţionarea metodelor de antrenament, a tehnologiilor şi a medicinei?
Să luăm nişte exemple din lumea noastră fotbalistică. În 1940, fotbaliştii Rapidului aveau nevoie de cinci meciuri pentru a ajunge în finala Cupei Europei Centrale, nedisputată din cauza războiului. În sezonul 1985-1986, Steaua a jucat nouă meciuri pentru a câştiga Cupa Campionilor Europeni.
Douăzeci de ani mai târziu, în cel mai fast sezon european postrevoluţionar al fotbalului românesc de club, Steaua şi Rapid au jucat câte 16 meciuri pentru a ajunge în semifinale, respectiv în sferturi. Azi, o echipă intrată direct în grupele Ligii Campionilor trebuie să joace 15 meciuri până la câştigarea t