Se spune că cel mai vechi cuvănt omenesc a fost "bekos", care ar insemna in dispăruta limbă frigiană fie "păine", fie "păine din făină de grău". Depinde de povestitor.
Se spune că cel mai vechi cuvănt omenesc a fost "bekos", care ar insemna in dispăruta limbă frigiană fie "păine", fie "păine din făină de grău". Depinde de povestitor. Povestea il descrie drept prima vorbă rostită de doi copii crescuţi fără acces la vorbirea umană, experiment al unui faraon din Egiptul antic, interesat de originea limbajului.
Nu credeţi? Nu e de mirare. La fel de greu de crezut ar fi regele James al IV-lea al Scoţiei care susţinea că şi el a incarcerat şi izolat nişte copii care, la ieşirea din temniţă, vorbeau binişor ebraica biblică. Multă vreme s-a crezut că limba chineză este cea mai veche, şi asta fiindcă tocmai acolo ar fi ajuns Noe după potop. Departe de muntele Ararat...
Speculaţii precum cele menţionate au constituit probabil motivul pentru care societăţile serioase de lingvistică interziceau membrilor să se ocupe de originea limbajului. In a doua jumătate a secolului al XX-lea lucrurile s-au schimbat. Echipe de specialişti in psihologia evoluţiei, geneticieni şi biologi au depăşit vechiul tabu şi incearcă să stabilească adevăratul nostru loc in natură.
Mulţi savanţi erau convinşi că există un adevărat "organ" al limbajului, ascuns pe undeva in creier, intre ganglionii bazali şi neocortexul lobului frontal. Eroare, afirmă noua generaţie. Mecanismul este mult mai complicat. O intreagă reţea de neuroni, gene şi lobi lucrează la unison pentru a produce vorbirea coerentă, ceea ce ne apropie mult de alte fiinţe vii.
Aşa crede Christine Kennealy, autoarea cărţii "Primul cuvănt", foarte dispusă să se minuneze de capacitatea comunicativă a animalelor. Să luăm de pildă maimuţa africană vervet care foloseste trei ţipete specifice
