Emilian Marcu Mai mult de nevoie decat de voie, de aproape 200 de ani poporul roman dintre Nistru si Prut, ba si mai mult, cel de peste Nistru, a fost fortat sa invete o dureroasa indeletnicire : tacerea in limba romana.

S-a tacut in aceasta limba ce-o stiau demult, limba care incet, incet, a inceput sa curga libera doar pe sub pamant, desi o stiau din mama in mama, din bunici si din strabunici, si le era «dulce ca un fagure de miere». S-a tacut cu lacrimi de sange. Dar tacerea bunicilor s-a transmis, misterios, printre furtuni, fulgere, tunete, si cel mai adesea prin transeele siberiene sau prin alte colturi din taiga. Gerurile si stepa din atat de generoasa si primitoarea Siberie au pus chingi de sange peste cei ce indraznit-au sa se nasca in Moldova, cu cetatenie romana.

Firul subtire al limbii romane a rupt zagazuri si si-a conturat aura cristica, innobiland urmasii. De multe ori a incercat sa tasneasca libera, dar vremurile si vrerile au fost potrivnice. Se incearca si acum sa se puna stavila limbii romane din acest teritoriu in care, daca nu s-a putut sau nu se poate vorbi in limba mosilor si stramosilor, cu siguranta ca s-a putut si se poate gandi in limba romana. Dar cel mai dureros si mai sigur s-a putut tacea in limba romana. Zilele trecute, pe 31 august, a.c., Dumnezeu a plans cu lacrimi de ploaie pe obrazul limbii romane, spaland-o, parca, de toate afronturile aduse de-a lungul timpurilor. Ploaia lui Dumnezeu din aceasta zi a fost ca o apa sfintita pe aura cristica a limbii romane. Cei care au participat, cu inima si cu sufletul, la aceasta sarbatoare, au putut sa se manifeste in aceasta limba cantata si de poetul Alexe Mateevici, dar si de taranii simpli, care, chiar daca au tacut in limba romana, au stiut sa-si invete pruncii sa gandeasca in limba romana.

Deja este vremea prielnica sa ne scuturam de praful tacerii ce inc