Mărfurile aduse pe Dunăre intrau in Brăila printr-o mulţime de vaduri, unele naturale, altele tăiate in malul inalt. Pavate şi consolidate, cu case străjuind amăndouă marginile, vadurile nu-şi mai regăsesc azi nici unul din rosturile de odinioară. Căruţele şi hamalii au dispărut, iar vapoarele, tot mai puţine, somnolează undeva, mai jos. Nici malurile inalte dinspre apă nu mai sunt la fel de inalte. De fapt sunt, dar nu mai par la fel de inalte.
Pănă tărziu, prin preajma primului război mondial, cei care nu reuşeau să-şi ridice o casă de paiantă sau chirpici in mahalale, săracii săracilor, scobeau o gaură mai mare in malul inalt al Dunării, o inchideau cu o uşă şi cu o fereastră şi se chema că au unde locui. Asta nu se intămpla numai la noi. Cuvăntul troglodiţi vine din Europa, insă in Spania şi in sudul Franţei, troglodiţii işi tăiau sate intregi in pereţii de calcar din zonele muntoase. Multe din aceste sate de troglodiţi din Occident au devenit azi locaţii turistice şi sanatorii. Odăile şi saloanele cioplite in calcar sunt uscate şi dau un ambient foarte sănătos. In scorburile din lutul Brăilei, troglodiţii n-o duceau deloc bine. Ca să urce in cavele acelea trebuiau să-şi incropească poteci şi scări. Noaptea insă, luminiţele, spănzurănd in neantul inalt al malurilor Dunării, ii impresionau pe vaporeni şi pe călătorii navelor cu zbaturi.
Necăjiţilor atărnaţi de lumina opaiţelor, ca intr-o feerie a pauperităţii absolute, li se zicea atărnăţeni. Povestea am citit-o intr-o carte despre comerţul de odinioară al Brăilei şi am reţinut-o, deoarece bunicului din partea tatei i se spunea Atărnăţeanu şi Nicolae Frumosuâ, deşi se numea Niculae Tudor, iar tatei prietenii şi neamurile i-au spus pănă tărziu, pănă ce m-am inscris la şcoala elementară, "al lui Atărnăţeanu". Bunicul fiind cărciumar, porecla era mai degrabă onorantă. Fusese el un atărnat de
