Alexandru Dobrescu Cine deschide o culegere a articolelor lui Caragiale observa, fara doar si poate, ca temele jurnalistului, trase din imediatul ultimei treimi de secol al XIX-lea, sunt, intr-o masura covarsitoare, si temele ceasului de fata. Ignorand datele de aparitie si, desigur, inconfundabila pecete stilistica a autorului, mai ca le-ai putea atribui unui gazetar al zilelor noastre. Totul a ramas la noi ca pe vremea lui Caragiale: si raporturile sociale, si starea morala a natiei, si nesfarsita mizerie a vietii politice, si hilara (de n-ar fi dramatica) functionare a institutiilor (de la justitie la parlament), si inflamanta chestiune nationala, si alinierea (niciodata reala) la standardele europene. Lumea romaneasca pare ca a incremenit in formula fixata de autorul Scrisorii pierdute, repetata obsedant cu fiecare noua generatie. Nici una dintre maladiile care au macinat-o nu si-a gasit, intre timp, vindecarea. Mai mult, dupa un secol si mai bine de neintrerupta purtare, stigmatele - resimtite altadata ca rusinoase - sunt etalate aproape cu mandrie, aidoma blazoanelor.
Oricat de dureroase ar fi bolile contractate de cand se stie, lumea lui Caragiale se simte bine in propria-i piele si refuza cu obstinatie sa se trateze. S-a deprins cu suferinta, inscrisa in domeniul sau de definitie, si respinge orice tentativa de ameliorare a starii de sanatate.
A trecut un veac de cand Lovinescu presupunea ca, dand seama despre o realitate pe cale de disparitie, opera lui Caragiale risca sa-si piarda principalul motiv de interes. Iluzia ca societatea romaneasca a suferit prefaceri substantiale in rastimpul scurs de la moartea scriitorului nu a fost doar a celui care a scris istoria civilizatiei noastre moderne. La o adica, prefacerile exista si pot fi contabilizate. Dar ele au atins numai suprafetele, nu si fondul, aparentele - nu si esenta. Toti ref