Cănd Traian Băsescu e la locul său, momentul creat de domnia sa e trecut sub tăcere.
Pe vremea cănd era doar un candidat fără şanse la Preşedinţie, Emil Constantinescu imi spunea că a inţeles deja un adevăr: nu trebuie să te adresezi presei in general, ci diferitelor genuri de presă:
- Celei senzaţionaliste ii oferi informaţii-şoc.
- Celei serioase ii oferi informaţii de profunzime.
- Celei tabloidizate ii oferi informaţii pitoreşti.
Adevărul ghicit de Emil Constantinescu la vremea candidaturii sale e valabil şi azi. Comunicarea publică a unui politician trebuie să ţină cont de diversitatea presei din Romănia. Cu o singură, nu lipsită de interes, nuanţă: tendinţa de tabloidizare a presei scrise şi, indeosebi, a celei audiovizuale cere unui politician preocuparea de a oferi presei şi amănunte pitoreşti. Graţie acestora, politicianul respectiv rămăne in prim-planul atenţiei generale. Din acest punct de vedere, Traian Băsescu e considerat - şi pe drept cuvănt - un exemplu de comunicare.
Dintre toţi preşedinţii de pănă acum, ba chiar şi dintre toţi politicienii postdecembrişti, Traian Băsescu s-a bucurat şi se bucură de o mediatizare uriaşă. Toate ieşirile sale in public sunt păndite de presă, de cea vizuală mai ales, şi reflectate prompt. Intre televiziuni, radiouri, ba chiar şi intre ziare, e o bătălie pentru a afla, cu un ceas mai devreme, unde şi cănd va descinde Traian Băsescu. Cult involuntar al personalităţii? Hotărăt, nu! Cult, mai degrabă, al ratingului.
Cei care lucrează in televiziuni ştiu că, nimerit undeva, chiar şi din greşeală, e imposibil ca Traian Băsescu să nu facă un gest, să arunce o vorbă din zona pitorescului, ba chiar şi a senzaţionalului pentru a insufleţi brusc ratingul. L-am văzut intr-una din seri la o expoziţie de aparatură medicală gata să-şi bage capul